joi, 17 februarie 2011

DRAGOBETELE

PRELUAT DE PE SITE-ul: http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Drd. Andreea Schiopu-Pally
Dragobete încins cu bete
Umbla seara dupa fete;
Dragobita dragalita
Ciripeste pe ulita.
(Cules de la Gheorghita Iacob, Albesti-Arges
În cadrul obiceiurilor românesti, Dragobetele are o semnificatie erotica singulara, fiind dedicat exclusiv tinerilor. Initial, sarbatoarea a reprezentat poarta catre primavara - Cap de primavara – perioada în care se logodesc pasarile cerului, precum si cele domestice. Si nu numai. De Dragobete începe ritul de primavara pentru toate animalele. Pornind de la semnificatia naturala a sarbatorii, comunitatile rurale au integrat-o în sistemul de datini sociale, transformând-o într-o sarbatoare oficiala a erotismului , dar si într-un mod de integrare sociala prin legaminte de înfârtetire si însuratire. Analiza originii acestui personaj, Dragobete, releva radacini precrestine, derivate din panteonul autohton, comparabil cu Cupidon, zeul dragostei la romani si cu Eros , zeul dragostei la greci. El personifica logodna pasarilor , animalelor si tinerilor, în unele legende figurând ca fiu al Babei Dochia, confirmând astfel o filiatie mitica anterioara denumirii lui. Tânar, voinic, frumos si bun, el inspira dragoste si încredere fetelor si femeilor care se lasa sarutate, fiind patronul petrecerilor care, în unele localitati, începea la 24 februarie (pâna pe 28 februarie), în altele începea la 1 martie (pâna pe 25 martie).
Obiceiul este cunoscut în Muntenia, Oltenia, Dobrogea si Transilvania si celebrat la data fixa pentru fiecare zona, dar variabila de la o zona la alta, ca urmare a diferentelor climaterice care determina debutul primaverii. În ziua iubirii – Dragobete – pasarile nemigratoare se strâng în stoluri si se împerecheaza, începându-si cuiburile. Pasarile care nu reusesc sa se împerecheze, în aceasta zi, ramân fara pui tot anul. Pentru a le stimula, gospodinele le ofera o hrana erotogenica, atât pasarilor domestice, cât si celorlalte, constând în graunte de mei, orz, grâu, secara. Ca orice sarbatoare, Dragobetele îsi are propriile interdictii: nu se blesteama, nu se vâneaza si nici nu se sacrifica pasari si animale salbatice ori domestice.
Sarbătoare a bucuriei si a dragostei, Dragobete a fost adoptat si adaptat firesc la oameni, în societatea traditionala româneasca , devenind ziua logodnei oficiale a tinerilor care îsi declarau sentimentele în fata satului. În ziua de Dragobete, acestia se reuneau, pe grupe de vârsta si sex, pe dealurile din apropiere, fetele culegând ghiocei, baietii adunând vreascuri pentru rugurile pe care le aprindeau; în jurul lor se adunau cu totii, glumind si tatonându-si sentimentele sau resentimentele, unele deja cunoscute, altele doar presupuse. Catre prânz, dupa stingerea focurilor , se pornea zburatorirea (denumire consacrata în podisul Mehedinti)- coborârea dealului în fuga, spre sat, a fetelor, alergate de baietii care le curtau. Fiecare fata era prinsa, cu acordul ei, de baiatul care dorit (daca sentimentul era reciproc), era sarutata în fata celorlalti, ca semn al logodnei de un an , perioada în care cei doi îsi apreciau profunzimea sentimentelor si primeau (sau nu) binecuvântarea parintilor.

Aceasta forma de logodna a fost, pâna în secolul al XIX- lea, o expresie reminiscenta a ritului de cult erotogen românesc, reprezentând calea oficiala de alegere a partenerului de viata într-un mod liber, neconstrâns economic sau social de pretentiile parintilor. Al doilea substrat al sarbatorii de Dragobete vizeaza puterea magica a zânului, zapada adunata în aceasta zi având puteri miraculoase. Fetele si femeile o pastreaza cu sfintenie, facând din ea o rezerva de apa datatoare de frumusete, daca este folosita în anumite zile ale anului. Cea de a treia dimensiune a sarbatorii Dragobetelui se regaseste în obiceiul înfratirii (la baieti ) si însuratirii (la fete). Prin rituri care tin de un substrat magic, îmbogatite cu rituri crestine, prietenii sau prietenele se leaga frati de cruce , respectiv surori de cruce, în aceasta zi puterea legamântului fiind absoluta.
Modalitatea concreta a legarii pe viata dintre cei doi consta în incizarea, în forma de cruce, a bratului stâng, urmata de suprapunerea ranilor sângerânde , amestecându-se, astfel, sângele celor doi fârtati ori surate (gestul poate fi si mai dramatic, cei doi sugându-si reciproc ranile); se îmbratiseaza si îsi jura credinta in aeternum. Un astfel de legamânt poate fi dezlegat doar la decesul unuia dintre cei doi, altfel existând riscul mortii si pentru celalalt. Dezlegarea (desfratit, dessuratit) se face la mormântul proaspat si, pentru a-i spori eficienta apotropaica, la un timp foarte scurt, într-un loc îndepartat de cimitir, supravietuitorul este înfârtetit (însuratit ) cu un alt frate (surata ).
Acest rit stravechi este întâlnit la tracii din nordul si din sudul Dunarii, cu reminiscente contemporane chiar si prin pastrarea banchetului festiv, la care sunt invitati ceilalti tineri si îndemnati sa le urmeze exemplul. Dragobete îsi dezvaluie, astfel, întreaga semnificatie afectiva si etica, el fiind sarbatoarea iubirii si a prieteniei, a frumusetii si a loialitatii.
Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, tineau sau făceau Dragobetele. Potrivit traditiei Dragobetele era "o zi frumoasă pentru băietii si fetele mari, ba chiar si pentru bărbatii si femeile tinere." Dimineata devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare si, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă, se iesea afară din sat, băietii adunând lemne pentru foc iar fetele culegând flori de primăvară, flori folosite apoi în descântecele de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grija, avea proprietăti magice, spunându-se că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase si mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt si fragi, se folosea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se atunci când Dragobetele se tinea în luna martie. În jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si băietii discutau vrute si nevrute însă, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic.
Fetele, cum simteau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goana fiind numită "zburătorit". Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior si fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefatând logodnele adevărate. Dacă nu se făcea Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor putea îndrăgosti în anul care urma; în plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiti. Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat... străin (de sat) si deveneai drăgăstoasă bărbatilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar si păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. Îndeobste, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu si pentru cele mari. Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos si tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri; unele fete si femei doreau chiar să fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind "nevoite" să se lase iubite de Dragobete.
Chiar dacă mai "pedepsea" femeile, se considera că Dragobetele ocrotea si purta noroc îndrăgostitilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc. Originea acestei sărbători este în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor. Nu întâmplător, pasărea era considerată una din cele mai vechi divinităti ale naturii si dragostei. Ei bine, românii numeau sărbătoarea Dragobetele si Logodnicul Păsărilor, spunând că acum acestea se împerechează si îsi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat si de către oameni. Motivatiile preluării erau profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc "pasăre" însemnând chiar "mesaj al cerului". În final, o întrebare si o urare. Întrebarea: de ce nu găsim în sirul sărbătorilor noastre locul potrivit si Dragobetelui, imitând, în schimb, forma occidentală a aceleiasi sărbători? Urarea: să ne aducem mai des aminte de păsări, animale si flori si vom face din zilele noastre sărbători ale dragostei! Cu atât mai mult cu cât una din functiile esentiale ale sărbătorilor traditionale era aceea a repunerii în acord a omului, a comunitătilor, cu Dumnezeu, cu Universul.
24 februarie este, pentru romani, sarbatoarea "DRAGOBETELUI", o sarbatoare traditionala si veche romaneasca, inlocuita tot mai des in ultimul timp cu sarbatoarea americana "Ziua Indragostitilor".
Numele "Dragobete" vine de la "beat de dragoste" si se mai numeste "Sfantul Ion de primavara", cel care este fiul Babei Dochia. I se mai spune si Dragomiru-Florea sau "Granguru" pentru ca acum are loc nunta pasarelelor din padure. Pentru a-si atrage perechea, Graurul auriu pune cateodata in cuib un banut stralucitor. Daca in aceasta zi ai norocul sa auzi pupaza, vei fi harnic tot anul. Acesta este momentul in care cete de fete si flacai "fac Dragobetele", pornind in lume chiuind si haulind pentru a culege ghiocei si viorele. Tinerii schimba vorbe de dragoste intre ei, sperand sa fie iubiti de toti pe tot parcursul anului. In plus, ei practicau un obicei de initiere premaritala cu scopul de a se feri de farmece si facaturi de urit. Adolescenta nu e individuala, ci se bazeaza pe grupuri. De aici vine obiceiul recent al cavalerilor si domnisoarelor de onoare de la nunti. Dragobetele este, pentru romani, o faptura mitica (asimilata cu Eros), care personifica logodna animalelor si, prin extensie, a fetelor si baietilor.
Aceasta sarbatoare patronata de Dragobete este asociata cu momentul in care animalele devin fertile. Gospodinele dau pasarilor domestice, in ziua de 24 februarie, hrana considerata afrodisiaca. Dragobetele, personificare magica a iubirii, era insotit de zane numite "Dragostele". Soli ai destinului si ai evenimentelor implacabile, acestea il pandeau pe om pe cele mai neasteptate carari ale vietii. Ele cunosteau anume cuvinte de dragoste pe care le sopteau tinerilor indragostiti pentru a-si atrage iubirea dorita. Pentru a avea efect, nimeni in afara de urechea fiintei iubite nu trebuia sa auda aceste soapte de dragoste. In aceste soapte se regaseau cuvinte ca: dragoste, dor, drag, inima si numele persoanei iubite. Toate aceste gesturi si vorbe de dragoste constituiau, in acelasi timp, practici benfice pentru sanatatea si echilibrul energetic al organismului. Alta cerinta a Dragobetelui era juramantul de a nu se minti unul pe altul, juramant pe care si-l faceau pentru tot anul indragostitii sau prietenii deveniti frati de cruce cu ocazia ritualurilor de infratire practicate in aceasta zi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu