sâmbătă, 18 februarie 2012

Practici împotriva vieţii

Viaţa este un dar al lui Dumnezeu! Este un dar oferit omului în plinătatea sa: bărbat şi femeie; viaţa apare ca o consecinţă a poruncii divine: „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”, şi se dezvoltă în cadrul familiei. (Fac. 1, 26-28).
Familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social şi o mică biserică în marea comunitate a Bisericii. De aici, interesul, deopotrivă, pentru familie din partea Statului şi din partea Bisericii. Desigur, în măsuri diferite pentru Stat, dar totdeauna prezentând acelaşi interes major indiferent de ideologiile veacului privind familia şi problema demografică, pentru Biserică si Morala creştină ortodoxă, de-a lungul timpului şi mai cu seamă astăzi într-o societate cu o gândire socială secularizată. Originea căsătoriei şi deci a familiei stă în însăşi natura socială a omului şi a vieţii lui, precum şi în voinţa lui Dumnezeu exprimată pozitiv la crearea omului: „Şi a zis Dumnezeu: „Sa facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, … Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Sau … a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi … peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul>> (Fac. 1, 26-28).
În lucrarea de faţă vom încerca să arătăm ce practici foloseşte vrăjmaşul împotriva omului, pentru a distruge viaţa. Crima. Uciderea sufletului şi a trupului, şi în acest sens am identificat trei pârghii: EROSUL –pervertirea acestuia şi derivaţiile pervertirii: pornografia, divorţul, concubinajul, contracepţia, adulterul, avortul, homosexualitatea, etc.; GENETICA şi BIOETICA: inseminarea artificială, clonarea. CRIMA: eutanasia, sinuciderea; Toate aceste practici împotriva vieţii umane se împletesc, completându-se, derivând una din alta.



1 EROSUL
În ziua de astăzi se vorbeşte tot mai mult despre eros, erotism încă din fragedă pruncie, în toate mediile şi grupurile sociale, tineri şi bătrâni, muncitori şi intelectuali, familii şi nonfamilii, căutându-se cu disperare plăcerea.
Orice fiinţă vie este marcată de pulsaţiile erosului, ca energie fundamentală inerentă viului finit şi scindat în două continente sexuale definite de o relaţie de complementaritate vitală.
Erosul este consecinţa metafizică nemijlocită a finitudinii noastre insuficiente şi consecinţa metafizică mijlocită a naturii viului de a fi structurat dual în genuri sexuale.
Erosul primar, originar, nu are nimic sexual (în sensul funcţiei fiziologice diferenţiate), decât că poate fi vag descris prin metafore ale acestei uniri. Acest eros este energia fundamentală faţă de care nu ar exista mişcarea simfonică a creaţiei înspre Creatorul ei. Ca fiinţe sexuate, stăm sub circumstanţele istoriei, privaţi de alteritatea noastră finită, sexuată şi personală. Iar viaţa nu ar trebui să fie altceva decât istoria unei reintegrări a cuplului arhetipal, originar, singura formă de a mistui suferinţa fragmentelor, dislocate din unitatea mistică a cuplului. Până atunci oamenii sunt condamnaţi la plânsul şi suspinul dezbinării sexuale, ca rană fundamentală a conceptului de om, şi la cântarea romantică a „sufletului pereche”, prin care să reintegreze totalitatea esenţei umane.
În om specia este purtătoarea erosului sexual, iar persoana este purtătoarea principală a erosului metafizic. Specia resimte dureros dominaţia sciziunii sexuale (bărbat – femeie) şi incompletitudinea principială a oricărui individ ce îi aparţine şi care, prin simpla lui alocare nativă într-un gen sexual anumit, este grevat cu o severitate existenţială. Dar creştinismul „rezolvă” situaţia prin învăţăturile-i revelate, învăţând că omul a fost creat bărbat şi femeie: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. I, 27), şi „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. II, 27). În creştinism, individul, bărbat ori femeie, nu se simte frustrat de apartenenţa sa sexuală, ci se completează unul pe celălalt, devenind prin Sfânta Taină a Nunţii, un singur trup, devenind om.
Postmodernitatea este o realitate specifică a timpurilor pe care le trăim, iar cercetătorii fenomenului sunt de acord că duhul de care este purtată se numeşte secularizare, definită neclar ca mişcare antropocentrică, răzvrătire a umanului împotriva lui Dumnezeu, rupere din raportarea la El, îndepărtarea structurilor creştine ale lumii. Una dintre zonele duhovniceşti în care se produc transformări de substanţă o dată cu secularizarea este spaţiul conjugal, ce pare să fie supus integral manipulării psihologice şi sociale, tehnicismului fără morală, plăcerii în detrimentul bucuriei, tratările de specialitate venind mai ales dinspre bioetică, fie pentru susţinerea diferitelor intervenţii arbitrare ale omului în definirea deciziilor crezute până nu demult de competenta elementului divin (fecundări invitro, clonări, schimbări de sex, eutanasia) fie pentru contracararea acestor poziţii.
Este tot mai elocvent faptul că unul dintre modelele sociale asupra căruia s-au produs mutaţii semnificative în ultimul deceniu, la noi, este familia. Iar cauzele schimbărilor trebuiesc căutate tocmai în neputinţa perceperii la nivel spiritual a diferenţelor dintre sexe, a complementarităţii lor, a menirii „creşterii şi înmulţirii”, a demnităţii fiinţei umane în integralitatea relaţiilor intime. Ameninţarea cu privire la familie vine din existenţa unor adevărate curente necreştine cu privire la concepţia despre cuplu: căsătoria e privită ca o convenţie anulabilă, ea se poate face din interese materiale, se acceptă ideea e ca o convieţuire liberă, naşterea de copii se realizează programat.
Afirmată ca experienţă spirituală ce transfigurează biologicul şi modalitate de convieţuire umană, mediu de educaţie, de transmitere a valorilor religioase, culturale şi a celor tradiţionale, familia se confruntă cu problematica numărului crescând de divorţuri şi de avorturi, cu diminuarea tot mai accentuată a funcţiei ei prin urmărirea fericirii individuale, prin răcirea relaţiilor dintre soţ, soţie, copii, prin apariţia conflictului între generaţii. Dezmembrarea familiei are urmări grave la nivelul conştiinţei componenţilor ei şi a urmaşilor, lipsiţi de suportul autorităţii morale venite din partea celui mai important element social. Ca urmări, dar ca şi cauze ale dezmembrării familiei avem: concubinajul ori chiar prostituţia, intervenţia abuzivă asupra copilului nenăscut, delicvenţa juvenilă, abandonul social etc.
Contracepţia este o luptă dusă pe faţă împotriva lui Dumnezeu, este un război declarat împotriva Sfintei Treimi, un război în care se folosesc drept arme, cai troieni: ura împotriva vieţii este camuflată în „iubirea” dintre parteneri, egoismul este ascuns sub masca „grijii” ca partenerului sau partenerei să-i fie „bine”, uciderea copiilor este îmbrăcată în haina grijii ca nu cumva aceştia să vină pe lume atunci când „părinţii?” nu sunt pregătiţi, şi exemplele pot continua.
Deşi pare o banalitate, şi este catalogată ca fiind ceva modern, demn de secolul XXI, deşi este atât de mediatizată în mass – media scrisă şi vorbită, mai mult fiind „propovăduită” în şcoli, contracepţia este nici mai mult nici mai puţin decât CRIMĂ, o formă mascată a avortului.
Părintele Nicolae spunea într-un cuvânt al său:
„Unde se fac astăzi cele mai multe avorturi? Nu se fac la spital, nu la ginecologie, nu la cabinete particulare, ci în biserică. Aşa să ştiţi dvs. care trebuie să plecaţi de acum cu această veste tristă, că cele mai multe avorturi se fac în biserică.
În biserica de zid, nu în biserica spirituală. Aici înăuntru se fac. Vă arăt. Vă dovedesc. Femeia se poate afla în faţa altarului şi în momentul acela se face în ea un avort. Poate că preotul este cu mâinile în sus pentru sfinţirea Darurilor, şi în burţile femeilor se săvârşesc avorturi. Ne-o spun medicii. Medicii ne spun că după zămislire copilul, timp de şapte zile, merge din trompă în uter. În alte şapte zile, încearcă să se lipească de uter şi se face placenta sau casa copilului. Şi în alte şapte zile, total 21, are loc prima zvâcnire a inimii, dar până atunci a fost viu, cu sistem nervos. Medicii ne-o spun. Ştiinţa ne-o spune.
Dar tot ei ne spun că un om poate vieţui nelipit de uter 14 zile, 7+7, după aceea moare. De aceea trebuie să se lipească de uterul mamei, de sânul matern, ca să înceapă să se hrănească din mamă.
Ei, bine! Steriletul împiedică lipirea copilului de uter şi copilul moare şi se produce avortul. Anticoncepţionalele fac acelaşi lucru prin toxicitatea care se creează”.
Ce putem face ca preoţi duhovnici, cum procedăm?
„Acum noi întrebăm o femeie: „Câte avorturi aţi făcut?" şi răspunsul poate fi: „Nici unul, unul, două, trei, treizeci...". Poate să spună o cifră. Şi în funcţie de asta şi de căinţa ei, şi de canonul pe care i-l dăm, noi stabilim când se împărtăşeşte. "
Acum urmează ca noi, duhovnicii, să punem întrebarea: „Câte avorturi aţi făcut?" şi să primim răspunsul: „Nici unul!" Şi să revenim cu întrebarea de care vorbeam „ştii unde se produc cele mai multe avorturi şi cum?” şi să ne spună: „Nu ştiu", că n-are de unde să ştie, că nu ştie că se produce.
Şi atunci să ştim noi, că acuma urâciunea pustiirii stă în locul cel sfânt, pentru că se omoară om în biserică. Asta-i problema.
Fetele, soţiile noastre merg la doctor şi împiedică naşterea copiilor, folosind anticoncepţionale. Sunt avorţive. Ucid!
O să vină vremea să strigăm la Dumnezeu: „Doamne, dă-ne apă!" Dumnezeu va zice: „Nu!". „Doamne, dă-ne aer!" Dumnezeu va zice: „Nu! Nici aer n-aveţi voie!" De aceea, aşa urmează să ne stingem. De ce? Pentru că: „înainte de a te fi urzit tu în pântecele maicii tale, te-am cunoscut Eu, Şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit”, zice Dumnezeu în cartea Proorocului Ieremia 1,5.
Acesta este textul din Scriptură care-ţi arată că cine luptă împotriva vieţii este criminal. Nu numai cine omoară, ci şi cine luptă.
Contraziceţi medicii! Contraziceţi tinerele care cred că au scăpat fără să facă crimă! Ele fac crimă, şi riscul este a face crimă în biserică. Nu ştim când, pentru că nu ştim când se zămisleşte, pentru că Dumnezeu este prezent în momentul zămislirii, căci în momentul acela dă sufletul care se uneşte cu trupul.
De aceea ne permitem să vorbim aici lângă biserică si bisericii sufletelor dvs. despre aceste lucruri, care nu sunt lucruri secrete, nici lucruri ruşinoase, sunt lucruri care arată măreţia creaţiei lui Dumnezeu.
Savanţii au ajuns la concluzia că apariţia vieţii, zămislirea, este o minune mai mare decât universul. Când mari oameni au descoperit galaxiile, constelaţiile, au spus: "Iată măreţia creaţiei lui Dumnezeu". Dar există o măreţie mai mare: zămislirea, la care noi suntem împotrivă”.
Avortul Cea mai cunoscuta metoda în vederea limitării naşterilor este avortul. Cunoscut încă de pe vremea sumerienilor, cu excepţia greco-romanilor, avortul a fost, peste tot, interzis. Continuând tradiţia ebraică, la rândul lui, creştinismul, prin operele Sfinţilor Părinţi şi disciplina canonică, a interzis şi sancţionat avortul provocat.
În secolul al II-lea, Didahia celor 12 Apostoli spunea: „să nu faci otrăvuri, să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi” (II, 13). Canonul 91 al Sinodului Trulan considera avortul provocat omucidere („Pe cele care din doctorii lepădătoare de făt şi pe cele care primesc otrăvuri omorâtoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului”).
Părinţii Sinodului Trulan (692) mergeau pe linia tradiţională a Bisericii, sesizând gravitatea actului prin care se provoca, în mod voit, avortul. Ca avortul să fie omucidere, trebuie ca cel avortat sa fie persoană. Persoana poate fi definită din punct de vedere cultural, filosofic şi psihologic. Din punct de vedere cultural este greu să se definească ce este persoana, ştiut fiind că în contextul pluricultural în care trăim sunt culturi în care femeia nu este considerată persoană (ceea ce nu înseamnă că ea ar fi mai puţin om). Pe de alta parte, in tarile anglo-saxone, unde s-a impus o etica utilitarista si procedurala, autoritatea publica, prin voinţa majorităţii este cea care stabileşte statutul fiecărei persoane, cu atât mai mult embrionului. Deci, în funcţie de hotărârile majorităţii, fiinţa umană individuală poate să-şi facă sau nu procese de conştiinţă. Nu se poate ajunge nici pe linie de metafizică la o concepţie unitară privind definirea persoanei, datorită diversităţii de credinţe şi opinii. De aceea, se preferă definiţia psihologică. În general, din punct de vedere psihologic, persoana este fiinţa individuală conştientă de sine şi capabilă da autodeterminare. Persoana este identică cu fiinţa umană, adică structura somatică înzestrată cu suflet raţional şi liber. Când se poate vorbi, însă, de însufleţirea fătului spre a deveni: fiinţă individuală, liberă, raţională şi liberă? Creştinismul şi-a pus de la începuturile sale această problemă, renunţând la teoria traducianistă şi oprindu-se la cea creaţionistă, potrivit căreia Dumnezeu creează în mod special sufletul şi-l uneşte cu trupul în momentul zămislirii, şi al individuaţiei tardive, după care Dumnezeu pune suflet în fătul constituit prin zămislire, atunci când structura material-biologică este capabilă să primească elementul spiritual. Aceste teorii îşi au argumentele lor, valabile şi azi. Biserica nu s-a pronunţat prin dogmă în privinţa vreuneia dintre ele. Viaţa şi apariţia ei constituie o taină pe care Biserica o primeşte şi o respectă ca atare. Dacă credinţa nu are elemente suficiente ca să se pronunţe categoric în această privinţă, de altfel nu este obiectul ei, biologia oferă o serie de elemente care ar putea clarifica şi fundamenta o atitudine morală faţă de ceea ce noi numim făt. Prin urmare, fecundarea se produce în trompe. Oul format prin unirea ovulului cu spermatozoidul se divide în 2-4-8 etc. celule şi încep migrarea spre uter. Migrarea durează 7 zile. În perioada de până la a 27-a zi a ciclului, oul se găseşte în starea de blastulă, constituită din cca. 100-200 de celule. Este starea de totipotenţă (acum orice celula recoltată din blastula se poate înmulţi formând o blastulă identică cu materialul genetic din care a fost recoltată sau două blastule pot fuziona formând una singură). În jurul celei de a 21-a zi oul este gata pentru nidare (fixarea de peretele din spatele uterului). În acelaşi timp are loc împărţirea celulelor în două părţi care vor da, pe de o parte trofoblastul, placenta şi anexele ei, iar pe de altă parte embrionul propriu-zis. Cu nidarea, încetează totipotenţa blastulei şi începe diferenţierea histologică (specializare funcţiilor celulare). Acest mod de evoluţie genetică, l-a făcut pe J. L. Malherbe (directorul Institutului de studii de bioetică al Universitatii din Louvain) să spună următoarele:
“De la fecundare la individualizare, embrionul va fi viaţă organică, aparţinând speciei umane, dar nu o persoana individuală; şi, pornind de la primul început al individualizării, embrionul ca atare va fi o persoana potenţială” Chiar dacă, în comparaţie cu mama care-l poartă în trupul ei, copilul nu este o fiinţă raţională, el face însă dovada că el deţine un anumit program care-i dă specificitatea şi identitatea cu sine însuşi, în ciuda faptului că, din punct de vedere chimic, elementele care constituie pruncul nou-născut pot fi cu totul altele faţă de cele care, cu nouă luni mai devreme, constituiseră embrionul. Chiar dacăă, din punct de vedere al definirii persoanei, embrionul nu poate întruni toate notele caracteristice, pentru a-şi susţine punctul său de vedere, morala creştină evaluează embrionul nu numai din punct de vedere filosofic, psihologic şi funcţional (unde nici filosofia, nici psihologia nu se pot pronunţa în mod exhaustiv), ci fundamentându-se înainte de toate pe conceptul de natură umană. Nu ştim când pune Dumnezeu sufletul în embrion. Ştim când acesta primeşte specificitate şi că este deţinătorul unui program în funcţie de care se dezvoltă. Programul şi momentul nidării ar putea fi indicii în sensul momentului însufleţirii fătului? S-ar putea. Nu ne putem pronunţa însă noi în acest sens. De remarcat este însă faptul că atât înainte, cât şi după nidare, embrionul este de natură umană. „Embrionul, ca atare, are parte de această natură. El nu se face embrion uman, el apare ca embrion uman, în acelaşi fel în care ghinda nu este stejar, ci devine stejar (în condiţii adecvate n.n.). Transcendenţa sa (fundamentul ultim al drepturilor sale), nu este primită de embrion din partea cuiva; el o posedă totală, sau în potenţă, prin sine, prin existenţa sa personală, din momentul apariţiei sale”. Acesta este motivul pentru care nu se poate dispune de embrion după bunul plac al fiecărei persoane sau chiar al unei anumite comunităţi mai mari sau mai mici, fie ea chiar a oamenilor de ştiinţă. Embrionul nu trebuie să fie nici vândut, nici cedat, nici obiect de experienţă, de manipulare sau suprimabil fără ca persoanele capabile de acesta să nu-şi asume cu seriozitate responsabilitatea morală, şi nu numai. Cu toate acestea, există avorturi. Nimeni nu le poate nega existenţa. Ele ridică serioase probleme celui care este sensibil din punct de vedere moral, dar şi preotului duhovnic. Avorturile sunt o suferinţă care loveşte viaţa mamei şi care creează suficiente probleme de ordin pastoral. Biserica a instituit chiar rugăciuni pentru femeia „care a lepădat”. Există însă avorturile medicale pentru care omul este responsabil în parte, sau, deloc, şi avorturile spontane, pentru care omul nu are nici o responsabilitate. Pentru avortul spontan, precizăm că, în mod natural, în cadrul procesului de reproducere, în primele luni ale vieţii fetale, au loc avortări spontane ale multor ovule fertilizate. Geneticienii consideră că acestea sunt chiar benefice pentru sănătatea femeii. Trupul ei elimină spontan embrionii care nu sunt viabili. „Prin urmare, mecanismele pur naturale ale reproducerii sunt organizate în aşa manieră, încât eliminarea embrionilor neviabili este una din funcţiile lor şi nu putem considera că în asemenea cazuri ar fi vorba de fiinţe umane”, chiar dacă este vorba de o materie produsă în trupul omenesc. În mod spontan sunt avortaţi uneori embrionii care au murit în pântecele mamei, alteori este nevoie de intervenţia medicului. Doctorul Paul Chuchard, profesor la Ecole des Hautes Etudes din Paris, spunea următoarele despre embrionii care comportau malformaţii congenitale grave: ”Un ou, spunea el, nu este omenesc decât dacă, în aptitudinile sale genetice el ar putea să conducă la dezvoltarea creierului. Un embrion nu este omenesc decât dacă el are un creier, chiar dacă acesta prezintă anumite insuficienţe… Dacă, din punct de vedere genetic, embrionii s-ar prezenta cu anormalităţi foarte mari din momentul zămislirii, putem spune că ei nu au fost niciodată fiinţe umane. Daca este vorba de o afecţiune târzie care a împiedicat creşterea creierului, putem spune că din acel moment, ca persoană umană, embrionul este mort”. Asemenea embrioni vor fi eliminaţi prin avorturile voluntare, nu spre a face cuiva plăcere, ci pentru că ei vor fi incompatibili să mai stabilească relaţii personale cu lumea oamenilor. Aceasta ne face să înţelegem că, pe parcursul celor noua luni de viaţă intrauterină embrionul poate suferi accidente care vor putea să-l desfigureze în aşa măsură, încât să nu mai fie din nefericire embrion uman (deci o persoană în potenţă), ci o masă de carne cu formă umană uneori care se va înscrie pe linia altor forme de „risipire” a structurilor somatice de provenienţă omenească, risipire care are însă drept scop viaţa însăşi. Viaţa este o minune realizată cu preţul unui mare consum de energie şi cu sacrificii, pe care le face şi ea însăşi, datorită principiilor care o guvernează. Cauzele care pot afecta atât de profund viaţa fătului, încât să fie scos din trupul mamei pentru că a murit sau pentru că a fost desfigurat încât nu va mai putea fi vreodată om, sunt multiple. Între acestea, unele nu sunt imputabile părinţilor (virozele din primele luni de sarcină, bolile transmise genetic sau produse prin accidente genetice, prin repartizarea inegală a cromozomilor etc.), altele însă (cum ar fi consumul drogurilor, alcoolismul, tabagismul, contractarea bolilor venerice, contractarea virusului HIV etc.) sunt imputabile ambilor părinţi sau, cel puţin mamei.
Ca mijloc de reglare voluntară şi premeditată a naşterilor, avortul poate fi socotit infanticid şi va rămâne, din punct de vedere al moralei creştine, un păcat greu.
Adulterul este păcat împotriva fidelităţii, este căderea din harul căsătoriei. Iubirea dintre soţ şi soţie are originea în iubirea divină, ea însăşi fiind o participare la iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Prin iubire soţii sunt în comuniune spirituală cu Dumnezeu. Căsătoria face din actul iubirii o realitate nouă, conferindu-i o structură fundamentală. Totuşi, soţii nu posedă iubirea, aşa cum posedă alte lucruri, ci o au aşa cum îl au şi pe Dumnezeu. Tocmai din această cauză ea nu exprimă o stare fixă, un orizont închis, o realitate încremenită în imobilitate. În conceptul de iubire personală, care dobândeşte în căsătorie un caracter de fidelitate, e vorba de o unitate harică dată şi, totodată, de un proces de dăruire şi asimilare în necontenită creştere, o viaţă de continuă modelare după chipul lui Hristos. E vorba de o relaţie vitală de împlinire reciprocă a mădularelor ce fac parte din unitatea unui întreg pecetluit cu harul căsătoriei. Această „naştere din nou” presupune menţinerea iubirii în flăcările necontenite ale purificării, implică necesitatea unei asceze. Experienţa trăirii împreună e situată la nivelul vieţii celei mai înalte, căci numai adeziunea la descoperirea tainelor mântuirii poate să însemne pentru soţi o autentică împărtăşire de lumină. Până când căsătoria, ca fapt de viaţă spirituală, intră definitiv în marele viitor al Împărăţiei lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, se mai află în această lume, în viaţa conjugală rămâne posibilitatea destrămării unirii întemeiate pe dragoste, posibilitatea desfacerii binomului spiritual. Acest lucru se săvârşeşte prin adulter.
Din punct de vedere spiritual şi tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o trădare şi o apostazie, un rău care începe în lumea spirituală şi tot aici se consumă. Dintr-un parazit al firii, păcatul adulterului devine o tăgadă, devine anti-har.
Altfel spus, adulterul este legătura nelegiuită a unui bărbat căsătorit cu altă femeie decât a sa, sau al unei femeii căsătorite cu un bărbat decât cu soţul sau. Se deosebeşte de desfrâu, întrucât acesta este un raport nelegiuit între persoane libere de orice angajamente matrimoniale. El se referă la unirea trupeasca, la consumarea faptului ruşinos, iar la natura acestor crime de ordin spiritual participă şi dorinţele ruşinoase, îmbrăţişările neoneste şi chiar, după unii, abuzul egoist de corpul partenerului de căsătorie. Atât adulterul sau desfrâul izvorăsc de cele mai multe ori alte păcate grave: abandonul copiilor, avortul, pornografia, perversiunile sexuale, etc.
Genetica şi Bioetica
Ca şi în fizică, în biologie şi medicină s-au făcut progrese uluitoare în secolul nostru, mai ales după ce genetica a oferit posibilităţi şi şanse noi celor responsabili de studiul vieţii. De la demonstraţia lui O. T. Avery şi a colaboratorilor săi (1944), prin care s-a constatat ca acidul dezoxiribonucleic de la un tip de pneumococi este capabil să producă modificări ereditare la un alt tip de pneumococi şi din momentul adoptării transfecţiei ca metodă de bază în genetică, s-a deschis larg drumul unor performanţe nebănuite în privinţa formelor de viaţă, dar totodată a apărut şi riscul ca viaţa să poată fi distrusă nu numai din afară (cum s-a făcut cu energia atomică), ci şi din interiorul ei, începând cu „primele cărămizi” care constituie edificiul sau.
Obiectul bioeticii îl constituie viaţa cu toate acţiunile menite să o promoveze, să o modifice şi chiar să o distrugă. În mod mai concret, putem spune că bioetica se ocupă cu următoarele teme: eutanasia şi insistenţa terapeutică, reanimarea, adevărul spus bolnavilor şi dreptul la moarte; avortul, eutanasia fetală, diagnosticul prenatal, consilierea genetică; sterilizarea handicapaţilor şi eugenia; experienţele pe embrionul uman şi pe om; inseminarea artificială, fecundarea artificială, băncile de spermă, fecundarea in vitro; manipularea genetică; sinuciderea; transplantul de organe; transsexualismul; creşterea demografică şi controlul ei; armele biologice şi chimice, precum şi cele privind distrugerea în masă; tortura, pedeapsa cu moartea, poluarea etc.
Temele de bioetică ce privesc viaţa cuplului familial vizează trei aspecte: planingul familial (controlul naşterilor, eventual reducerea acestora); fertilizarea cuplurilor sterile şi sănătatea fătului. Datorită noilor descoperiri ştiinţifice, noilor performanţe ale ingineriei genetice, datorită unei noi abordări a naşterii, din punct de vedere intelectual şi moral aspectele bioetice care se referă la viaţă, în plin proces de creaţie în interiorul familiei, se pun într-o nouă perspectivă. Dar, această noua perspectivă obligă morala creştină să se pronunţe într-un limbaj adecvat asupra unor situaţii deja cunoscute (cum ar fi cea generată de avort) sau asupra altora create de dezvoltarea geneticii şi a ingineriei genetice contemporane (cum ar fi: inseminarea artificială, transsexualitatea, clonarea etc.).

Eutanasia. Momentul morţii ca şi cel al concepţiei rămân în mâinile lui Dumnezeu, Care este singurul suveran peste viaţă, peste moarte şi peste procesul morţii. „Vreme este să naşti şi vreme este să mori” (Ecc. 3, 2) şi acea vreme trebuie să rămână determinarea lui Dumnezeu. Orice efort trebuie făcut pentru a restaura pacientul în optima stare de sănătate. Viaţa acestuia are totuşi o valoare ireductibilă, chiar când sănătatea lui nu poate fi restaurată deplin. În vechime prin Eutanasie se înţelegea o „moarte frumoasă”, primită cu seninătate prin cultivarea unei vieţi morale superioare. Ea semnifica şi efortul medicului care, din compasiune pentru persoana suferindă, se străduia să-i aline durerile şi să-i ridice tonusul psihic şi moral. În zilele noastre Eutanasia şi-a lărgit şi modificat sensul original, susţinătorii ei referindu-se la ucidere în cazul unei boli incurabile, asigurând lipsa de durere. Deci, prin Eutanasie se înţelege înlăturarea vieţilor fără sens şi a durerilor complete, înlesnind o moarte liniştită, cu aparenţă binefăcătoare.


BIBLIOGRAFIE:

Erosul persoanei şi erosul speciei – VLAD MUREŞAN,
Rev. Renaşterea, Nr. 10/2001;
Transfigurarea erosului – Arhid. ŞTEFAN ILOAIE,
Rev. Renaşterea Nr. 6/2003;
3. Cuvânt rostit la mormântul părintelui Nicodim Măndiţă
– Pr. Nic.Tănase
4. Aspecte negative ale relaţiilor din cadrul vieţii conjugale
– Pr. Prof. Dr. ILIE MOLDOVAN


marți, 14 februarie 2012

AVORTUL - ACT MEDICAL SAU CRIMĂ CU PREMEDITARE?

O filmare cutremuratoare!
În atenţia celor care adoră "Valentine's Day"
video

vineri, 3 februarie 2012

AVORTUL - ACT MEDICAL SAU CRIMĂ CU PREMEDITARE?

În atenţia celor care gasesc în avort modul de "a scăpa de obligatii", tineri ori bătrâni priviti ce inseamnă AVORTUL!
AVORTUL ESTE CRIMĂ!
ÎNSEAMNĂ A UCIDE!
PRIN AVORT SE UCIDE ÎNCET ŞI DUREROS!

POSIBILE MAME, POSIBILI TAŢI, PRIVIŢI:
video

DEASA SAU RARA ÎMPĂRTĂŞIRE?


Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc:

1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos;

2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi;

3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrare a Sfintei Liturghii;

4) însăşi rânduiala Sfintei împărtăşiri.

E bine ca un creştin să se împărtăşească mai des, dar cu pregătirea cuvenită unei asemenea Sfinte şi înfricoşate Taine. Ca să ne dăm seama de primejdia ce aşteaptă pe cei ce vor a se împărtăşi fără pregătirea cuvenită, să ascultăm cuvintele Sfântului şi marelui Apostol Pavel, care, în această privinţă, spune aşa: Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi din pahar să bea; că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 28-29).

Iar cât priveşte deasa sau rara împărtăşire cu Sfintele Taine, să ascultăm pe marele dascăl al lumii, dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, care în această privinţă ne vorbeşte aşa: „Mulţi, cu Tainele acestea o dată într-un an se împărtăşesc, alţii de două ori, iar alţii de mai multe ori. Deci către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce şed în pustie (pustnicii). Că aceia o dată în an se împărtăşesc, iar de multe ori după doi ani”. Apoi zic: „Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce cu ştiinţa gândului curată, cei ce cu inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar odată. Pentru ce? Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă”.

Impartasirea credinciosilor nu tine de o pregatire temporala (la 40 de zile), ci numai de una existentiala, subiectiva. Nu timpul este important in pregatirea pentru Sfanta Euharistie, ci constiinta pacatoseniei proprii si pocainta, marturisita in Taina Sfintei Spovedanii si in post. Nu incurajeaza impartasirea zilnica, insa nici pe cea rara, cel ce doreste sa se apropie de Altar des, putand sa o faca cu toata linistea. Ei anatemizeaza pe cei care sustin ca pentru impartasire "nu e necesara pregatirea si o curatie puternica prin pocainta".

Practica cea mai potrivita in acest sens a impartasirii continue sau frecvente e calea de mijloc, anume a impartasirii duminicale, care evita extremele periculoase duhovniceste atat ale impartasirii anuale sau de patru ori pe an, dupa marile posturi bisericesti, cat si ale celei zilnice. Impartasirea duminicala implica zile de post, rugaciune zilnica sustinuta, Spovedanie si pocainta. Citirea de fiecare data a Canonului de Impartasanie il face pe credincios sa constientizeze nevrednicia personala, oricat de nevoitor si rugator ar fi el, cat si nespusa dragoste a lui Dumnezeu fata de om.

Prima practica, anume impartasirea duminicala (deasa) este tipic rasariteana, ea punand accentul pe pregatirea ascetica prealabila prin Spovedanie si post.

O asceza continua, lipsita de Euharistie, poate naste mari probleme duhovnicesti, facand din nevointe scop in sine si indepartare de Izvorul Vietii. Se poate ajunge chiar la inselarea ca Euharistia se primeste in urma eforturilor personale, ca un merit.

Cea de-a doua cale, anume impartasirea de patru ori pe an (rara) este tipic apuseana, ea fiind adoptata insa si de unii teologi ortodocsi. Insistand pe Euharistie fara asceza, minimalizand importanta pregatirii ascetice, a Spovedaniei si a postului duce insa la banalizare si formalism.

Pentru a nu cadea din dreapta credinta, trebuie sa nu stam prea departe de Sfintele Taine, insa niciodata sa nu ne apropiem fara de "credinta si frica", fara post, rugaciune si pocainta.

Iar cuviosul Paladie povesteşte despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeea aceea, care din lucrarea diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat şi i-a zis: "Femie, niciodată să nu te lipseşti de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtăşeşti adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns, Pentru că nu te-ai împărtăşit de cinci săptămâni şi de aceea a putut diavolul să te ispitească".


Împărtăşirea murimbudului

Un articol scris de Adrian Cocosila şi preluat  de pe:

In Biserica Ortodoxa credinciosii primesc Trupul si Sangele Domnului din mana episcopului sau a preotului. Diaconul poate impartasi o persoana care este in primejdie sa moara, numai daca in apropierea muribundului nu se afla preotul sau episcopul.
Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca daca intr-un asemenea caz lipseste si diaconul, iar Sfintele Taine sunt la indemana, se ingaduie prin pogoramant ca si un cantaret sau un credincios mai curat si mai cucernic sa poata impartasi pe cel ce e pe moarte (Catehismul ortodox). In vechime era ingaduit mirenilor sa poarte Sfanta Euharistie in situatii de urgenta. Astazi, nu se mai ingaduie acest lucru.
Preotul are datoria sa alerge spre muribund ca sa-l impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului. Insa, el nu are voie sa intrerupa Sfanta Liturghie dupa Vohodul cel Mare, pentru astfel de cazuri. In scrierile lui Daniel Ghiorghiopulos se mentioneaza: "Daca preotul pleaca de la Sfanta Liturghie si ramane alaturi de muribund mai mult timp, lasa Liturghia, slujind a doua zi de la inceput si dupa impartasire, consuma si Darurile din ziua de dinainte. Daca este dupa imnul Heruvimic, nu lasa Liturghia, il pomeneste in minte pe bolnav si lasa sa se faca voia Domnului". In cazul in care preotul nu petrece mult pentru impartasirea celui aflat pe patul de moarte, el poate continua Sfanta Liturghie.
Daca luam in discutie canoanele Bisericii, in care se precizeaza ca un crestin, daca nu merge la biserica timp de trei duminici consecutive (Can. 80 al sinodului Trulan si Can. 11 al sinodului din Sardica), nu trebuie impartasit, ne intrebam: muribundul care nu a mers la biserica va fi impartasit?
Biserica, desi ii indeamna pe credinciosi sa participe la Sfanta Liturghie, nu aplica acrivia, ci din iconomie ii impartaseste si pe cei ce lipsesc trei duminici consecutive. Prin aceasta lucrare, Biserica nu-l incurajeaza pe om sa lipseasca mai mult de la Liturghie, ci doreste sa nu-l rupa pe credincios de viata din ea. Tot din iconomie, Biserica nu a refuzat impartasirea celor ce sunt pe patul de moarte (Ancira 6,22; Neocez. 2).
Credinciosii se impartasesc in fata usilor imparatesti, dupa ce preotul rosteste cuvintele: "Cu frica, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". Bolnavii pot fi impartasiti de preot si in afara bisericii, cu particele din Sfantul Trup, sfintite in Joia Patimilor si pastrate in Sfantul Altar, in chivotul de pe Sfanta Masa. In aceste cazuri, impartasirea se face dupa o randuiala deosebita, inscrisa in Molitfelnic. Nu se poate da insa Sfanta Impartasanie bolnavilor cazuti in stare de inconstienta sau celor nebuni.

joi, 2 februarie 2012

ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

Astăzi, joi 2 februarie 2012 am ajuns la biserică. Ninge frumos, e ger, e iarnă adevărata. Deşi este praznicul Întâmpinării Domnului simt de parcă ar fi Crăciunul.


Îmi vine în minte o glumiţă:
Era în preajma Crăciunului şi doi copii, unul pesimist şi altul optimist, vorbeau despre ce cadouri le va aduce Moşul. Cel pesimist spune că lui Moşul nu o să-i aducă nimic şi dacă o să-i aducă o să fie ceva urât, ceva care îl v-a întrista. Cel optimist era plin de veselie si spunea că Moşul îî va aduce tot ce îşi doreşte, bicicletă, ceas, dulciuri şi multe jucării.
Trece noaptea în care Moşul trebuia să aducă visatele cadouri. Copilul pesimist a primit multe dulciuri, bicicletă, multe jucării iar copilul optimist nu a găsit nici un cadou ci doar o balegă de la ren.
Copilul pesimist spune: Moşul mi-a adus dulciuri care sunt prea dulci... bicicletă prea roşie şi e nouă.... nişte jucării care nu prea îmi plac.
Copilul optimist foarte bucuros şi fericit zice: eu cred că am primit un cal, problema e că nu îl găsesc dar încă îl caut.


Cam aşa suntem şi noi. Unii pesimişti şi nemultumiţi, alţii optimişti şi bucuroşi.
Ne plângeam că ce iarnă e asta fără zăpadă, fără un pic de ger care să omoare microbii... Acum când Dumnezeu ne-a dat zăpadă şi ger iar nu e bine. Zăpada e prea multă, gerul prea aspru. Microbii mor, dar dobândim răceli.
Eu cred că aşa e bine. Totul e cu voia lui Dumnezeu, chiar dacă spun unii că omul ar avea puterea, ştiinţa, tehnologia de a influenţa norii să plouă sau să ningă, de a pornii vânturile.


Astăzi prăznuim ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI.
Sfânta Fecioară Maria împreună cu bătrănul Iosif vin la templu la împlinirea a 40 de zile de la Naşterea lui Iisus pentru a aduce jertfă o pereche de turturele sau una de porumbei aşa cum era prevăzut în Legea lui Moise. Sunt întâmpinaţi la Templu de bătrânul Simeon care primindu-L în braţe pe Hristos rosteşte: "Acum libereaza pe robul Tau, Stapane, in pace, dupa cuvantul Tau, caci vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor; lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel"Ştiut este că Din porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, Vechiul Testament a fost tradus din limba ebraica in limba greaca, de catre 70 de intelepti din Israel. Intre acestia s-a numarat si Simeon. Cand a ajuns la cuvintele profetului Isaia: „Iata fecioara va lua in pantece si va naste fiu“, s-a indoit, gandind ca nu este cu putinta ca o fecioara sa poata naste si, luand cutitul, a voit sa stearga aceste cuvinte. Dar ingerul Domnului l-a oprit si i-a zis: „Nu fi necredincios nu vei gusta moartea pana ce nu vei vedea pe Cel ce se va naste din Curata Fecioara, Hristos Domnul“. Dand crezare cuvintelor ingeresti, Simeon a asteptat venirea lui Hristos in lume. La 40 de zile dupa nastere, Pruncul Iisus a fost adus la templu din Ierusalim de Fecioara Maria si Dreptul Iosif, dupa obiceiul Legii vechi. Atunci Sfantul Simeon, indemnat de Duhul Sfant, a luat in maini pe Domnul si a zis: „Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochii mei mantuirea Ta“. El a proorocit despre patima lui Hristos si despre rastignirea Lui, spunand ca va trece prin sufletul Nascatoarei de Dumnezeu sabia mahnirii si a necazului, cand va vedea pe Fiul sau rastignit pe Cruce. Traditia spune ca Simeon a murit la varsta de 360 de ani.



Intampinarea Domnului numita in popor si Stretenia (dupa numele vechi slavon) este sarbatoarea anuala a zilei in care Sfanta Fecioara Maria, conformandu-se legii (Lev. 12, 8), s-a suit la templul din Ierusalim, la 40 de zile dupa Nasterea Domnului, pentru curatirea ei, cand dumnezeiescul Prunc a fost intampinat si tinut in brate de batranul si Dreptul Simeon (Luca 2, 22 s.u.). Ea se serbeaza deci la 40 de zile dupa Nastere, adica la 2 februarie. La ortodocsi, accentul sarbatorii se pune pe persoana dumnezeiescului Prunc si de aceea e numita Intampinarea Domnului (de catre Simeon), fiind trecuta intre sarbatorile Mantuitorului, pe cand la catolici, pe primul plan sta persoana Preacuratei Fecioare, care a venit la templu pentru curatirea ei, dupa lege. De aceea, la ei sarbatoarea se numeste Curatirea Sfintei Marii (Festum Purificationis Beatae Mariae Virginis) si e trecuta intre sarbatorile Maicii Domnului.
Vechimea acestei sarbatori nu e asa de mare ca a celorlalte praznice imparatesti. Nu o gasim intre sarbatorile enumerate in Constitutiile Apostolice si in Testamentum Domini. Prima mentiune documentara despre existenta acestei sarbatori este cea din memorialul de calatorie al pelerinei Egeria, care ia parte la ea, la Ierusalim, in anii 382-384 si o numeste Quadragesimae de Epiphania. Intrucat pe atunci la Ierusalim Nasterea Domnului se serba inca la 6 ianuarie, odata cu Epifania, Intampinarea era sarbatorita la 40 de zile dupa Epifanie, adica la 14 februarie. Se atribuie, de asemenea, Sfantului Chiril al Ierusalimului (+386) un panegiric la aceasta sarbatoare, scris, probabil, in ultimii ani ai vietii sale.
Marturiile despre existenta sarbatorii se inmultesc spre sfarsitul secolului V. Pe la inceputul sec. VI, Sever al Antiohiei (512-518) pretindea ca sarbatoarea Intampinarii ar fi fost de curand introdusa la Ierusalim si ca era necunoscuta la Antiohia. Dar, intre timp, s-a descoperit o omilie inedita a Sf. Ioan Gura de Aur, la Antiohia (deci, intre 386-398), la sarbatoarea "Curatirii Mariei", omilie care s-a dovedit autentica.
La Roma, ea a fost introdusa de papa Gelasiu la anul 494, pentru a inlocui stravechea sarbatoare pagana a Lupercaliilor, de la inceputul lui februarie, cand aveau loc lustratiuni si procesiuni in jurul orasului, cu faclii aprinse, in onoarea zeului Pan, supranumit si Lupercus, adica ucigatorul lupilor sau ocrotitorul turmelor impotriva lupilor; era totdata si sarbatoarea fecunditatii si a lui Februus, alt nume dat de romani zeului Saturn. Se inlocuiau astfel conceptia si practica lustratiunilor pagane cu aceea a curatirii Sfintei Fecioare (Purificatio Beatae Mariae Virginis, sau Praesentatio Domini), pastrandu-se si facliile traditionale. De aceea, in Apus, aceasta sarbatoare se mai numeste si Sarbatoarea luminilor.
La Antiohia, dupa marturia istoricului Cedren, sarbatoarea Intampinarii s-ar fi introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin 1 (526), iar generalizarea ei in Rasarit s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului). Dupa unele izvoare, acesta ar fi decretat pentru prima oara sarbatorirea, cu multa solemnitate, a Intampinarii Domnului in ziua de 2 februarie, pentru a scapa Constantinopolul si imprejurimile de calamitatea unei epidemii si a cutremurelor care bantuiau de mai multi ani prin acele parti.
Dintre crestinii rasariteni, numai armenii sarbatoresc pana astazi Intampinarea Domnului tot la vechea data, adica la 14 februarie. Avand o baza biblica, sarbatoarea Intampinarii e respectata si la protestanti, indeosebi la evanghelici (luterani).
A doua zi dupa sarbatoarea Intampinarii Domnului (3 febr.), Biserica Ortodoxa cinsteste amintirea Dreptului Simeon batranul si a Sfintei Proorocite Ana, cele doua personaje biblice principale, care au luat parte la evenimentul istoric comemorat prin marele praznic al Intampinarii (vezi Luca 2,25-38).
Ene Braniste