duminică, 27 februarie 2011

Andrea Bocelli tells a "little story" about abortion.


“Cu această ocazie aş vrea să vă spun o poveste. Iat-o:
O tânără însărcinată a fost spitalizată pentru o banală apendicită. Doctorii au fost nevoiţi să-i pună gheaţă pe abdomen şi când s-a terminat tratamentul i-au sugerat să avorteze. I-au spus că este cea mai buna soluţie deoarece copilul se va naşte cu o invaliditate. Dar tânără curajoasă a decis să nu avorteze iar copilul s-a născut.
Acea femeie era mama mea, iar eu sunt copilul.
Poate că sunt părtinitor, dar pot spune că a fost alegerea corectă. Şi sper că aceasta va încuraja multe mame care se află câteodată în situaţii dificile, în acele momente când viaţa este complicată dar vor să salveze viaţa copilului lor.”
Andrea Bocelli

Supravietuitoarea unui avort

Gianna Jessen, abortion survivor Gianna Jessen, supravieţuitoare a avortului from provita on Vimeo.

joi, 24 februarie 2011

VIŢELUL DE AUR - cine are urechi de auzit.....

Mă gândeam astazin la valentine's day, dragobete, halloween, ziua planetei, a femeii, ziua copilului, a femeii din mediul rural si nu stiu de ce am simţit nevoia de a citi următorul fragment din cartea Iesirii, capitolul 32: "Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: "Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat". Iar Aaron le-a zis: "Scoateţi cerceii de aur din urechile femeilor voastre, ale feciorilor voştri şi ale fetelor voastre şi-i aduceţi la mine". Atunci tot poporul a scos cerceii cei de aur din urechile alor săi şi i-a adus la Aaron. Luându-i din mâinile lor, i-a turnat în tipar şi a făcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplit cu dalta. Iar ei au zis: "Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului! Văzând aceasta, Aaron a zidit înaintea lui un jertfelnic; şi a strigat Aaron şi a zis: "Mâine este sărbătoarea Domnului!" A doua zi s-au sculat ei de dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de pace; apoi a şezut poporul de a mâncat şi a băut şi pe urmă s-a sculat şi a jucat. Atunci a zis Domnul către Moise: "Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a răzvrătit. Curând s-au abătut de la calea pe care le-am poruncit-o, şi-au făcut un viţel turnat şi s-au închinat la el, aducându-i jertfe şi zicând: "Iată, Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului!" (Iesirea XXXII 1-8) Nu este oare o puternică asemănare între ceea ce s-a întâmplat atunci şi ceea ce se întâmplă acum? Nu căutăm noi să înlocuim praznicele noastre creştineşti cu unele mai pe placul nostru? De ce copii noştrii, adolescenţii să trăiască în castitate, urmând modelul sfintelor fecioare din sinaxare, când e mult mai uşor să "iubeşti româneşte de dragobete" sau să te indrăgosteşti de valentine's day? Nu e mai uşor să te deghizezi în monstru, diavol sau mai ştiu eu ce de halloween, decât să mergi la biserica si să te rogi pentru cei adormiţi întru Domnul? Iată-ne astăzi asemeni poporului evreu cândva, înlocuindu-L pe Dumnezeul Cel adevărat cu viţelul de aur. Şi asemeni acelui popor, în inconştienţa noastră ne străduim să încreştinam sărbătorile păgâne, sau măcar să le dăm o tentă creştină, Cine are urechi de auzit......
Astăzi când prăznuim aflarea cinstitului cap al Sfântului Prooroc Înaintemergător şi Botezător Ioan, un Înger în trup, "cel mai mare om nascut din femeie", tinerii noştrii au venerat Dragobetele, prin petreceri prelungite în discoteci. "IUBEŞTE ROMÂNEŞTE!" Adică iubeşte-te fără ruşine, sărutând în stânga şi-n dreapta fără a te sfii, arătându-ţi cât mai mult din trup, bând şi dansând pâna la epuizare.
Şi se "iubeşte romaneşte" atât de "bine" încât România nu mai este locuită de români adevăraţi, cu frica lui Dumnezeu, ruşinoşi şi creştini, ci este locuită de CLONE fără raţiune, sentimente, voinţă.
DOAMNE OCROTEŞTE-I PE ROMÂNI! În afară de Dumnezeu nu mai are cine să-i scape pe români. Trăim cuvintele psalmistului: Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu!" Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul" (Psalmul 13, 1).

Tinerii teologi, despre post

Postul - curatire sufleteasca si trupeasca
de Ovidiu-Mihai Ciobotaru



Postul este darul cel mai de pret al lui Dumnezeu, porunca cea mai veche pastrata ca mostenire pana in zilele noastre. Ea trebuie primita cu bucurie. In post saracii vad pe tovarasul lor, muncitorii odihna lor, bogatii pe salvatorul din primejdia indestularii lor.
Cei bolnavi trebuie sa vada in postire maica sanatatii, iar cei saraci bun prilej de rugaciune. Daca vom intreba medicii, ne vor spune ca nimic nu este atat de nesigur ca sanatatea. De aceea, cei intelepti prin postire isi tin departe sanatatea de povara strivitoare a greutatii trupului, dar nici sufletul nu il lasa prada uitarii.
Nu trebuie sa sustinem ca nu putem posti, aducand ca pretext boala sau neputinta trupeasca, de vreme ce viata noastra o chinuim cu multa mancare. Stim foarte bine ca medicii recomanda bolnavilor o hrana usoara, decat bogatie si imbuibare. In unele cazuri in care bolnavii trebuie sa-si intareasca trupul preotii le dau dezlegare la anumite alimente. Daca mancam putin si uneori nu gustam nimic, dar suntem certati cu cineva, ori nu am renuntat macar la una din patimile noastre, ne asemanam corabiilor care au strabatut un lung drum, insa au ajuns in port fara nimic.
Sa ne imaginam un bun sofer de TIR. E foarte atent la drum, totul e linistit in fata. Dupa un lung drum ajunge la destinatie. Cand dau prelata la o parte... tirul este gol. Ce s-a intamplat? se intreaba soferul mirat. Am fost foarte atent... Insa el fiind foarte atent la drum, n-a observat ca altii ii descarcau masina prin spate. A fost sigur tot drumul ca-si face treaba cu responsabilitate. Dar a ajuns gol. Sa nu se intample si cu noi astfel, adica sa ajungem cu sufletul gol la sfarsitul acestui pelerinaj duhovnicesc. Nu trebuie sa fim atenti numai la ce mancam si sa credem ca ne-am indeplinit datoria, ci sa acordam atentie si sufletului. Dracii strecoara ispitele si ne jefuiesc atunci cand credem ca mergem pe drumul cel bun.
Trebuie sa amintim ca cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise si Ilie, cu toate ca aveau mare indrazneala la Dumnezeu prin virtutile lor, posteau adesea, iar postul ii apropia de Dumnezeu. Chiar si cu mult inainte de ei, la inceputurile creatiei, cand Dumnezeu l-a facut pe om, i-a dat de indata porunca de a posti. Daca Adam si Eva, implineau aceasta porunca, nu cunosteau moartea. Daca si in Paradis era nevoie de post, cu atat mai mult este nevoie in afara sa.
Daca inainte ca omul sa fie ranit sufleteste, postul era pentru el medicament, cu atat mai mult acum, cand sufletul este ranit de pacat.
Daca inainte sa inceapa razboiul poftelor, era nevoie de post, cu atat mai mult este nevoie acum, cand suntem in razboi cu diavolul.
Un prizonier de razboi dintr-un lagar din Siberia. Abia a reusit sa scape de supravegherea stricta a rusilor. Afara este foarte frig. Daca te opresti, mori inghetat. Mancare, nu exista... Zapada ingheata pe buzele sangerand de sete... El tot merge... si merge... si merge. Daca s-ar opri, gerul i-ar lua si ultima suflare ce-i mai tipa in singuratate. Intr-un moment de disperare simte bucuria si taria curajului. Nu era singur. Sotia acasa se ruga pentru barbatul ei. Iubirea strabatea cerurile. La staruintele femeii, Dumnezeu si-a facut locas in sufletul deznadajduit al sotului. De intors, nu mai dorea, chiar de ar fi murit prin pustiurile Rusiei. Stia un singur lucru: era liber. Cu Dumnezeu in suflet a ajuns si acasa intr-un tarziu, avand barba pana la brau. Acest om brav se numea Dumitru Ciobotaru.
Ce invatatura putem pune la inima din aceasta intamplare? Ca atunci cand suntem prizonierii patimilor, dracilor si idolului eului nostru, primul pas este sa ne dam seama ca nu suntem liberi. Urmeaza rugaciunea si postul, iar prin Sfanta Spovedanie si cand primim dezlegare si Sfanta Impartasire cu Trupul si Sangele Mantuitorului, sa ajungem liberi in Dumnezeu. Chiar de am muri, sa nu ne mai intoarcem la pacatele ce ne tineau morti sufleteste, ci cu Dumnezeu sa ne imbracam viata noastra. Dupa cum stim, postul este o perioada de curatire launtrica. Putem numi postul fiind chiar o perioada a iertarilor, a reintoarcerii, a regasirii. Postind ne intoarcem la Dumnezeu (II Paralipomena 20,3: Isaia 58,6 ; Ioil 2.12), iar prin Taina Sfintei Spovedanii primim iertarea de pacate.

Poate fi postul o cale spre bunatatile ceresti?
Da. Cand postim, in primul rand postim pentru El. El ne hraneste, acceptam hrana Lui desavarsita. Hrana fiind insasi Voia Domnului , nu voia noastra. In al doilea rand postul poate fi si un act de cult, adica o fapta de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca este o jertfa. Iubirea este o taina pe care Dumnezeu a pus-o in sufletul omului, care are la baza ei jertfa. Nu exista jertfa fara iubire si iubire fara jertfa.
In acelasi timp, postul este si o renuntare de bunavoie la ceva ce ne este ingaduit – izvorata din iubirea si respectul pe care le avem fata de Dumnezeu – precum spunea Parintele Cleopa.
“Postul potoleste zburdalnicia trupului, infraneaza poftele cele nesatioase, curateste si inaripeaza sufletul, il inalta si-l usureaza.” (Sf. Ioan Gura de Aur)
Ca rugaciunea sa se inalte spre cer, ii trebuie doua aripi: postul si milostenia. Postul fara rugaciune este unul fatarnic. El nu este ceva in sine, ci este un mijloc de a ajunge la Bucuria vesnica. De altfel prin faptele de mila fata cei in nevoi, ne exteriorizam ce am cladit prin post si rugaciune. Prin milostenie activam “credinta lucratoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Cand ne va intreba cineva de postim, ii vom raspunde prin fapte, nu prin vorbe foarte fumos conturate. Si cum putem sa ii aratam? De vedem un sarac, sa avem mila de el, un dusman, sa ne impacam cu el, un prieten care are spor in viata, sa nu-l invidiem, o femeie frumoasa, sa nu intoarcem capul spre ea.
Nu numai gura si stomacul nostru sa posteasca, ci si ochiul, urechile, picioarele, mainile si orice madular al trupului nostru. Mainile sa ramana curate de furt si lacomie. Picioarele nealergand in locuri ce ne pot atrage la pacat. Ochii neprivind la frumusetile straine cu rea dorinta. Gura trebuie sa posteaca de injuraturi si de alte vorbiri rusinoase.
Domnul ne spune ca atunci cand postim sa nu fim ca fatarnicii, ca ei isi smolesc fetele ca sa arate oamenilor ca postesc, dar sufletul il au mort.
Postirea naste profeti, ii intareste pe cei puternici, ii intelepteste pe legiuitori, ii inarmeaza pe eroi. Tot ea ii creste pe luptatori, respinge ispitele, locuieste impreuna cu cumpatarea si nevointa. In razboaie face viteji si in vreme de pace invata linistea. Ii sfinteste pe cei inchinati si-i desavarseste pe preoti. Nimeni nu se poate apropia de altar sa oficieze Dumnezeiasca Liturghie, fara ca mai intai sa posteasca.
Postul se face aripa rugaciunii in mersul ei catre cer. Apostolii s-au intors si L-au intrebat pe Domnul nostru Iisus Hristos de ce n-au putut sa scoata dracii din bolnavii pe care i-au intalnit. Atunci Mantuitorul le-a raspuns ca acel neam de demoni iese numai cu post si rugaciune. Fara rugaciune si smerenie postul nu are viata. Si e nevoie de un adanc de smerenie...
De vreme ce imparateasa aceasta a virtutilor (postirea) ne ofera atatea daruri, s-o primim ca pe o masa duhovniceasca la care suntem invitati toti. Mai ramane doar sa facem primul pas... si Dumnezeu va merge cu noi.

Intalnire pregatitoare

In perioada 21-26 februarie 2011, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice din Chambesy-Geneva, s-a reunit Conferinta Panortodoxa Presinodala sub conducerea Eminentei Sale Mitropolitul Ioan de Pergam si cu participarea delegatiilor Bisericilor autocefale locale.
Conferinta are ca scop aprobarea propunerilor adoptate in unanimitate de catre Comisia Pregatitoare Interortodoxa (convocata in 1990 si in 1993) cu privire la problema autocefaliei si modul proclamarii ei in Biserica Ortodoxa si despre ordinea ierarhica a Bisericilor, puncte ramase restante de la ultima intalnire Presinodala ce a avut loc in iunie 2009. Punctele luate in discuție vin sa completeze procedura pregatitoare in perspectiva intrunirii Sfantului si Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/intalnire-pregatitoare-sfantului-marele-sinod-panortodox-chambesy-geneva-123698.html

sâmbătă, 19 februarie 2011

CUVÂNT LA DUMINICA „ FIULUI RISIPITOR”

CUVÂNT LA DUMINICA „ FIULUI RISIPITOR”

„ Fugi de poftele tinereţilor şi urmează
dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce
cheamă pe Domnul din inimă curată.”
II Timotei II, 22
Iubiţi credincioşi!
Un om avea doi fii. Într-o zi întunecoasă şi mohorâtă, cel mai tânăr dintre fii, vine la tatăl său şi-i zice: „ Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere ”şi, acel tată a împărţit averea celor doi fii ai săi. La puţin timp după aceea, fiul cel mic, adunând tot ceea ce-i aparţinea s-a dus într-o ţară îndepărtată, departe de părinţi, fraţi, prieteni, între străini, unde făcându-şi noi prieteni a cheltuit cu ei averea primită de la părintele său.
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Hristos!
Ferească bunul Dumnezeu! Însă puneţi-vă doar puţin în locul acelui părinte. Într-o zi vine la dumneavoastră unul din copii şi zice: mamă, tată eu m-am hotărât să plec. Daţi-mi dar ceea ce mi se cuvine. Îi daţi, apoi îl vedeţi plecând, uitând poate să spună rămas bun. A fost mic, l-aţi crescut mare, mama îşi aduce aminte când a rostit primele cuvinte, când a făcut prima boacănă, când a mers la şcoală … rămâneţi împietriţi, inima vă plânge, suferiţi amarnic. Vă reamintiţi toate frumuseţile copilăriei lui şi ajungeţi cu gândul în ziua despărţirii. Atunci inima dă pe răscoale şi plângeţi. Degeaba! El a plecat, nu mai aveţi nici o speranţă. Vă mângâiaţi cu prezenţa celuilalt fiu şi cu fotografia fiului pierdut pe care o priviţi plângând şi o purtaţi în dreptul inimii. El a plecat şi simţiţi că pe el îl iubiţi şi mai mult.
Asta-i realitatea: iubirea unui părinte pentru copiii săi este foarte mare. „ Se spune că odată, o femeie văduvă avea un singur fiu pe care-l crescuse singură. Amândoi se iubeau, ducând poverile grele ale văduviei şi suportând tristeţea orfanului împreună. Dar veni vremea şi băiatul se căsători cu o femeie rea dintr-un sat vecin. De la un timp tânăra familie nu mai avea linişte în casă. Femeia îi spunea. Du-te şi omoară-ţi mama şi adu-mi inima ei. Pe tânăr îl durea sufletul auzind acestea dar, azi aşa, mâine aşa se hotărî , căci nu mai avea linişte deloc. Se duse la mama sa într-o noapte îi sărută mâinile care-l crescuseră, o sărută pe frunte, o strânse în braţe pe cea care-i dăduse viaţă şi zicând „mamă iartă-mă!” îi înfipse adânc în spate cuţitul ce-l avusese pregătit. După ce-o omorî îi luă inima înfăşurată într-un ştergar şi alergă repede prin noapte la iubita lui soaţă. Pe drum însă, fiind noapte, conştiinţa mustrându-l, se împiedică şi căzu. Pe când se ridica se auzi din inima mamei sale un glas : „ Vai fiule, ce-ai păţit? Te-ai rănit rău? ” Vedeţi iubiţi credincioşi ce mare-i dragostea unui părinte faţă de copilul său? Scoasă din pieptul mamei omorâte de fiu, inima şi-a păstrat încă căldura dragostei pentru cel căreia îi fusese mamă. Ajuns acasă, ce credeţi? Omul găsi soţia râzând cu ibovnicul ei. Nici nu intră în casă, se duse la poliţie şi se predă. După ce-şi ispăşi pedeapsa se duse şi se mărturisi unui duhovnic şi pocăindu-se intră în mănăstire unde-şi plânse până la sfârşitul zilelor sale, marele păcat făcut de el.
Am văzut că mare-i dragostea părintească, dar să revenim la fiul risipitor din Sfânta Evanghelie, citită astăzi.
Ajuns între străini, fiul nici nu se mai gândeşte acasă. Are de toate. Cheltuie în stânga şi-n dreapta cu noii prieteni care profită de el. în acest mod scapă repede de avere şi, odată cu ea dispar şi prietenii cei noi care-i iubeau doar averea. Tânărul rămâne uluit şi fără avere şi îşi aduce aminte de casa părintească şi de cel care-i dăruise averea, de tatăl său. Amintirea este încă vie: părinţii, casa părintească unde era ocrotit, îngrijit şi iubit cu adevărat. Este disperat! Se gândeşte la slugile tatălui său care mâncau şi trăiau mai bine decât el. s-ar întoarce acasă dar îi este ruşine de părintele său. Însă Dumnezeu îl întăreşte şi-i dă gândul cel bun: „ Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”Şi, urmând gândului bun a venit la tatăl său. Văzându-l acesta, s-a bucurat nespus de mult, l-a luat în braţe şi l-a sărutat. A poruncit apoi să i se dea fiului venit haină nouă, inel în deget şi în cinstea lui a tăiat viţelul cel îngrăşat şi au început să se veselească, zicând că fiul său acesta mort era şi a înviat, pierdut şi s-a găsit.
În timpul petrecerii, vine fiul cel mare şi ascultător şi, aflând de la slugi care este motivul veseliei se supără şi nu voia să intre în casă. Tatăl însă îi spune: „ Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta, mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat ”.
Iubiţi credincioşi!
Ştiţi cine sunt cei despre care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie
de astăzi? Tatăl este Bunul Dumnezeu, Tatăl Atotştiutorul, Tatăl care este în ceruri. Fii săi sunt oamenii. Fiul cel mic îi reprezintă pe acei oameni care lepădându-se de Dumnezeu şi de Biserica Sa cea Sfântă, pornesc cu bucurie pe drumul pierzării ce duce spre moartea fizică şi spirituală. Este un drum al pierzării dar, călătoria este lină, uşoară, dulce, lipsită de griji, plină de desfătări lumeşti, de dezmăţuri iubite atât de mult de trupul omului. Acest trece prin acea ţară îndepărtată în care se stabilise şi fiul cel mic din Evanghelia de astăzi. Ţara îndepărtată, la fel ca şi drumul ce duce la ea, este plină de desfătări şi simbolizează viaţa păcătoasă a unor oameni care se îngrijesc doar de trup, sufletul lăsându-l în grija diavolului care-i oferă desfătările trupeşti. Trăind în acea ţară, omul îşi cheltuie toată sănătatea, îşi pierde virtuţile ce le avea şi astfel pustiit şi gol îşi pierde şi nădejdea în izbăvire şi mântuire şi păşeşte spre moarte luându-şi viaţa. Puţini sunt cei care mai au puterea să se întoarcă la Dumnezeu, la Tatăl lor. Şi bine fac cei ce se întorc. Bine este ca cel ce fumează să nu mai fumeze, cel ce bea să nu mai bea, cel ce curveşte să se liniştească, căci pentru ei şi sufletul lor o fac.
Vedem că tatăl şi-a primit cu bucurie fiul . Şi aşa este. Căci mare bucurie este în cer când un păcătos se pocăieşte şi se întoarce la Dumnezeu. Întorcându-se, Dumnezeu îi dă haină nouă, adică îi însănătoşeşte trupul şi sufletul, îi dă inel, adică îi dă putere de muncă şi de luptă împotriva patimilor.
Fiul cel mare îi reprezintă tot pe oameni, dar pe cei care nu s-au lepădat şi îndepărtat de Dumnezeu şi au rămas ascultători Lui.

vineri, 18 februarie 2011

Despre Organisme Modificate Genetic

Un profesor clujean, Domnul Ilarie Ivan îi scrie Domnului ministru Valeriu Tabără despre riscurile plantelor modificate genetic

Fragmente preluate de pe site-ul: www.razbointrucuvant.ro

“La fel ca în cazul E-urilor, organismele modificate genetic (OMG) nu au o toxicitate acută. Cu alte cuvinte, nu mâncăm acum şi imediat ni se face rău. Dar, în timp, ele ar putea provoca boli grave”

“OMG sunt creaţii artificiale la care lumea este în general reticentă din mai multe motive. Prin modificare genetică, plantele au devenit rezistente la pesticide (soia la glifosat), la unele boli şi dăunători (porumbul la viermele sfredelitor, cartoful la gândacul de Colorado).

“un OMG este o nouă entitate vie, creată de om, o fiinţă care nu a existat în contextul natural al biodiversităţii fiinţelor vii din biosferă”.

“Ea este inventată de om. Un cartof modificat genetic îl vedem ca pe un cartof, dar chiar dacă nu vedem cu ochiul liber la nivel genetic, lucrurile stau altfel. Pentru a se obţine un OMG s-a luat material genetic, nu de la o plantă, ci de la o bacterie, adică de la o fiinţa foarte îndepărtată ca structură, de cartof, respectiv de la alta specie… Acest material genetic, care codifică o toxină a fost inserat în informaţia genetică a cartofului.

În felul ăsta, cartoful începe să producă o toxină care omoară gândacul de Colorado. Desigur acest cartof va omorî şi alte specii, “rude” ale gândacului, şi nu ştim dacă are sau nu efect asupra omului şi mai ales în cât timp (generaţia a 2-a , a 3-a etc.).

Cu certitudine este afectată biodiversitatea, respectiv numărul de specii de fiinţe vii. Însă una dintre cele mai tari legi ale viului este că speciile naturale nu se pot amesteca unele cu altele şi că ele formează biosisteme cu autoreglare într-un număr imens de lanţuri trofice în care fiecare specie are un rol determinant pentru altele. Lumea vie este făcută din specii naturale, care nu sunt create de om şi care nu se amestecă între ele. Este ceea ce se cheamă bariera reproductivă.

Or, omul, prin obţinerea OMG, a spart aceasta barieră a viului şi a început să amestece speciile, inclusiv din regnuri diferite. Omul ameliorează de sute de ani specii de plante şi animale. De exemplu la porumb, până acum, omul a încrucişat mai multe soiuri sau varietăţi şi a urmărit în interesul lui să selecteze boabele care dau cea mai bună producţie sau care au anumite caracteristici: să fie mai mari, să conţină mai multă proteină, să fie rezistente la secetă etc. prin încercare şi selecţie, prin selectarea lor în timp”

joi, 17 februarie 2011

DRAGOBETELE

PRELUAT DE PE SITE-ul: http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Drd. Andreea Schiopu-Pally
Dragobete încins cu bete
Umbla seara dupa fete;
Dragobita dragalita
Ciripeste pe ulita.
(Cules de la Gheorghita Iacob, Albesti-Arges
În cadrul obiceiurilor românesti, Dragobetele are o semnificatie erotica singulara, fiind dedicat exclusiv tinerilor. Initial, sarbatoarea a reprezentat poarta catre primavara - Cap de primavara – perioada în care se logodesc pasarile cerului, precum si cele domestice. Si nu numai. De Dragobete începe ritul de primavara pentru toate animalele. Pornind de la semnificatia naturala a sarbatorii, comunitatile rurale au integrat-o în sistemul de datini sociale, transformând-o într-o sarbatoare oficiala a erotismului , dar si într-un mod de integrare sociala prin legaminte de înfârtetire si însuratire. Analiza originii acestui personaj, Dragobete, releva radacini precrestine, derivate din panteonul autohton, comparabil cu Cupidon, zeul dragostei la romani si cu Eros , zeul dragostei la greci. El personifica logodna pasarilor , animalelor si tinerilor, în unele legende figurând ca fiu al Babei Dochia, confirmând astfel o filiatie mitica anterioara denumirii lui. Tânar, voinic, frumos si bun, el inspira dragoste si încredere fetelor si femeilor care se lasa sarutate, fiind patronul petrecerilor care, în unele localitati, începea la 24 februarie (pâna pe 28 februarie), în altele începea la 1 martie (pâna pe 25 martie).
Obiceiul este cunoscut în Muntenia, Oltenia, Dobrogea si Transilvania si celebrat la data fixa pentru fiecare zona, dar variabila de la o zona la alta, ca urmare a diferentelor climaterice care determina debutul primaverii. În ziua iubirii – Dragobete – pasarile nemigratoare se strâng în stoluri si se împerecheaza, începându-si cuiburile. Pasarile care nu reusesc sa se împerecheze, în aceasta zi, ramân fara pui tot anul. Pentru a le stimula, gospodinele le ofera o hrana erotogenica, atât pasarilor domestice, cât si celorlalte, constând în graunte de mei, orz, grâu, secara. Ca orice sarbatoare, Dragobetele îsi are propriile interdictii: nu se blesteama, nu se vâneaza si nici nu se sacrifica pasari si animale salbatice ori domestice.
Sarbătoare a bucuriei si a dragostei, Dragobete a fost adoptat si adaptat firesc la oameni, în societatea traditionala româneasca , devenind ziua logodnei oficiale a tinerilor care îsi declarau sentimentele în fata satului. În ziua de Dragobete, acestia se reuneau, pe grupe de vârsta si sex, pe dealurile din apropiere, fetele culegând ghiocei, baietii adunând vreascuri pentru rugurile pe care le aprindeau; în jurul lor se adunau cu totii, glumind si tatonându-si sentimentele sau resentimentele, unele deja cunoscute, altele doar presupuse. Catre prânz, dupa stingerea focurilor , se pornea zburatorirea (denumire consacrata în podisul Mehedinti)- coborârea dealului în fuga, spre sat, a fetelor, alergate de baietii care le curtau. Fiecare fata era prinsa, cu acordul ei, de baiatul care dorit (daca sentimentul era reciproc), era sarutata în fata celorlalti, ca semn al logodnei de un an , perioada în care cei doi îsi apreciau profunzimea sentimentelor si primeau (sau nu) binecuvântarea parintilor.

Aceasta forma de logodna a fost, pâna în secolul al XIX- lea, o expresie reminiscenta a ritului de cult erotogen românesc, reprezentând calea oficiala de alegere a partenerului de viata într-un mod liber, neconstrâns economic sau social de pretentiile parintilor. Al doilea substrat al sarbatorii de Dragobete vizeaza puterea magica a zânului, zapada adunata în aceasta zi având puteri miraculoase. Fetele si femeile o pastreaza cu sfintenie, facând din ea o rezerva de apa datatoare de frumusete, daca este folosita în anumite zile ale anului. Cea de a treia dimensiune a sarbatorii Dragobetelui se regaseste în obiceiul înfratirii (la baieti ) si însuratirii (la fete). Prin rituri care tin de un substrat magic, îmbogatite cu rituri crestine, prietenii sau prietenele se leaga frati de cruce , respectiv surori de cruce, în aceasta zi puterea legamântului fiind absoluta.
Modalitatea concreta a legarii pe viata dintre cei doi consta în incizarea, în forma de cruce, a bratului stâng, urmata de suprapunerea ranilor sângerânde , amestecându-se, astfel, sângele celor doi fârtati ori surate (gestul poate fi si mai dramatic, cei doi sugându-si reciproc ranile); se îmbratiseaza si îsi jura credinta in aeternum. Un astfel de legamânt poate fi dezlegat doar la decesul unuia dintre cei doi, altfel existând riscul mortii si pentru celalalt. Dezlegarea (desfratit, dessuratit) se face la mormântul proaspat si, pentru a-i spori eficienta apotropaica, la un timp foarte scurt, într-un loc îndepartat de cimitir, supravietuitorul este înfârtetit (însuratit ) cu un alt frate (surata ).
Acest rit stravechi este întâlnit la tracii din nordul si din sudul Dunarii, cu reminiscente contemporane chiar si prin pastrarea banchetului festiv, la care sunt invitati ceilalti tineri si îndemnati sa le urmeze exemplul. Dragobete îsi dezvaluie, astfel, întreaga semnificatie afectiva si etica, el fiind sarbatoarea iubirii si a prieteniei, a frumusetii si a loialitatii.
Pe vremuri, în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, tineau sau făceau Dragobetele. Potrivit traditiei Dragobetele era "o zi frumoasă pentru băietii si fetele mari, ba chiar si pentru bărbatii si femeile tinere." Dimineata devreme, tineretul se îmbrăca în haine de sărbătoare si, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei; dacă vremea era frumoasă, se iesea afară din sat, băietii adunând lemne pentru foc iar fetele culegând flori de primăvară, flori folosite apoi în descântecele de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi; această apă, păstrată cu mare grija, avea proprietăti magice, spunându-se că este născută din surâsul zânelor, putând face fetele mai frumoase si mai drăgăstoase; dacă nu erau omăt si fragi, se folosea banala apă de ploaie sau cea de izvor, acest lucru făcându-se atunci când Dragobetele se tinea în luna martie. În jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si băietii discutau vrute si nevrute însă, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic.
Fetele, cum simteau apropierea prânzului, începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României această goana fiind numită "zburătorit". Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă; dacă flăcăul era iute de picior si fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludică a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefatând logodnele adevărate. Dacă nu se făcea Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor putea îndrăgosti în anul care urma; în plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind că tot anul respectivii nu vor mai fi iubiti. Maturii aveau partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat... străin (de sat) si deveneai drăgăstoasă bărbatilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar si păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. Îndeobste, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu si pentru cele mari. Dragobetele era închipuit ca un flăcău voinic, puternic, frumos si tare iubitor, putând fi întâlnit prin păduri; unele fete si femei doreau chiar să fie pedepsite de Dragobete, lucrând de ziua lui, iar apoi luând drumul pădurii, aici fiind "nevoite" să se lase iubite de Dragobete.
Chiar dacă mai "pedepsea" femeile, se considera că Dragobetele ocrotea si purta noroc îndrăgostitilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc. Originea acestei sărbători este în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor. Nu întâmplător, pasărea era considerată una din cele mai vechi divinităti ale naturii si dragostei. Ei bine, românii numeau sărbătoarea Dragobetele si Logodnicul Păsărilor, spunând că acum acestea se împerechează si îsi fac cuib, de la păsări obiceiul fiind preluat si de către oameni. Motivatiile preluării erau profunde, din moment ce păsările erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul grecesc "pasăre" însemnând chiar "mesaj al cerului". În final, o întrebare si o urare. Întrebarea: de ce nu găsim în sirul sărbătorilor noastre locul potrivit si Dragobetelui, imitând, în schimb, forma occidentală a aceleiasi sărbători? Urarea: să ne aducem mai des aminte de păsări, animale si flori si vom face din zilele noastre sărbători ale dragostei! Cu atât mai mult cu cât una din functiile esentiale ale sărbătorilor traditionale era aceea a repunerii în acord a omului, a comunitătilor, cu Dumnezeu, cu Universul.
24 februarie este, pentru romani, sarbatoarea "DRAGOBETELUI", o sarbatoare traditionala si veche romaneasca, inlocuita tot mai des in ultimul timp cu sarbatoarea americana "Ziua Indragostitilor".
Numele "Dragobete" vine de la "beat de dragoste" si se mai numeste "Sfantul Ion de primavara", cel care este fiul Babei Dochia. I se mai spune si Dragomiru-Florea sau "Granguru" pentru ca acum are loc nunta pasarelelor din padure. Pentru a-si atrage perechea, Graurul auriu pune cateodata in cuib un banut stralucitor. Daca in aceasta zi ai norocul sa auzi pupaza, vei fi harnic tot anul. Acesta este momentul in care cete de fete si flacai "fac Dragobetele", pornind in lume chiuind si haulind pentru a culege ghiocei si viorele. Tinerii schimba vorbe de dragoste intre ei, sperand sa fie iubiti de toti pe tot parcursul anului. In plus, ei practicau un obicei de initiere premaritala cu scopul de a se feri de farmece si facaturi de urit. Adolescenta nu e individuala, ci se bazeaza pe grupuri. De aici vine obiceiul recent al cavalerilor si domnisoarelor de onoare de la nunti. Dragobetele este, pentru romani, o faptura mitica (asimilata cu Eros), care personifica logodna animalelor si, prin extensie, a fetelor si baietilor.
Aceasta sarbatoare patronata de Dragobete este asociata cu momentul in care animalele devin fertile. Gospodinele dau pasarilor domestice, in ziua de 24 februarie, hrana considerata afrodisiaca. Dragobetele, personificare magica a iubirii, era insotit de zane numite "Dragostele". Soli ai destinului si ai evenimentelor implacabile, acestea il pandeau pe om pe cele mai neasteptate carari ale vietii. Ele cunosteau anume cuvinte de dragoste pe care le sopteau tinerilor indragostiti pentru a-si atrage iubirea dorita. Pentru a avea efect, nimeni in afara de urechea fiintei iubite nu trebuia sa auda aceste soapte de dragoste. In aceste soapte se regaseau cuvinte ca: dragoste, dor, drag, inima si numele persoanei iubite. Toate aceste gesturi si vorbe de dragoste constituiau, in acelasi timp, practici benfice pentru sanatatea si echilibrul energetic al organismului. Alta cerinta a Dragobetelui era juramantul de a nu se minti unul pe altul, juramant pe care si-l faceau pentru tot anul indragostitii sau prietenii deveniti frati de cruce cu ocazia ritualurilor de infratire practicate in aceasta zi.

Am primit o cugetare pe e-mail

Deşi hazliu, e dureros.
De cele mai multe ori omul se îndobitoceşte, pervertindu-şi condiţia de OM.
Odata, o maimuta din neamul Anecdotic,
Venind la sfat pe-o creanga de arbore exotic,
A zis: Atentiune! Sunt foarte afectata!
Tot circula o vorba, deloc adevarata
Ca omul ar descinde din buna noastra rasa.
Ba chiar ideea asta îmi pare odioasa!
Si, zau, savantul Darwin , tot neamul ni-l jigneste
Când spune cum ca omul cu noi se înrudeste!
Ati pomenit vreodata divorturi printre noi?
Copii lasati pe drumuri sau arme de razboi?
Am inventat, noi, cipuri si alte dracarii?
Insemne sataniste, otravuri, smecherii?
Vazut-ati pe vreunul, retras în jungla deasa,
Ca sa scorneasca arma distrugerii în masa?
Tot ce lasam în urma, când mai sarbatorim,
E biodegradabil. Natura o-ngrijim.
Iar omul otraveste, în fiecare zi,
Paduri, câmpii, si ape, si zarile-azurii...
N-avem starlete porno sau dive-travestiti,
Si, orisice s-ar zice, nu suntem trogloditi!
Cine-a vazut în hoarda la noi bolnavi mintali,
Drogati, lacomi de sânge sau homosexuali,
Escroci, banditi, gherile sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi asa prostie!
Noi n-avem mafii crude în stirpea noastra-aleasa,
Nici teroristi, nici dogme, nici luptele de clasa..
Cât am batut eu jungla, scuzati, n-am observat
În obstea maimuteasca vreun cocotier privat.
Urmând calea cea buna si, evident, corecta,
Adolescentii nostri parintii si-i respecta.
În ierarhia noastra, cum e firesc si drept,
Devine sef acela viteaz, agil, destept,
Capabil viata obstei s-o tina, s-o pazeasca,
De rele si primejdii turma sa si-o fereasca..
Adesea seful nostru îsi risca mândra blana,
Ca turmei sa-i gaseasca loc de dormit si hrana.
Pe când, priviti ! La oameni, fereasca Domnul sfânt,
Sefi sunt cei fara suflet si fara de cuvânt,
Corupti, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare,
Nebuni dupa putere si dupa bunastare!
De turma lor n-au grija nici cât un bob de mei,
Conteaza doar averea si înmultirea ei.
Nu veti vedea vreodata, cât soarele si luna,
O minte de maimuta dospind în ea minciuna.
La om, tot ce înseamna minciuna, intrigi, ura
Sunt legi de referinta, a doua lui natura.
Chiar dac-as fi silita de vreun laborator,
N-as deveni vreun Iuda ori vreun informator...
Si iata înc-un lucru din lumea mea, frumos:
La noi nu se întâmpla razboi religios,
Nici sfinte inchizitii, nici libertati în lanturi,
Nici chefuri dupa care sa ne culcam prin santuri,
Nici ordine mondiala, si nici nationalism,
Si nici vreo îndoiala ce-aduce a ateism...
E-adevarat ca omul, acest biped gunoi,
Arata ca maimuta, dar n-a descins din noi!

sâmbătă, 12 februarie 2011

TRIODUL

Preluare de pe site-ul:
Începând cu Duminica „Vameşului şi a Fariseului", calendarul ortodox consemnează intrarea în perioda premergătoare Paştelui. Numită după cartea în care sunt redate, pe larg, slujbele bisericeşti din acest răstimp, perioada Triodului se distinge prin specificul profund duhovnicesc şi de pocăinţă al conţinutului liturgic, toate pregătindu-ne pentru Patimile Mântuitorului Hristos, dar mai ales pentru Învierea Sa.Etimologic, cuvântul „triod" provine din grecescul triodion τριώδιον, format din cuvintele „tria" (τρια), trei, şi „odi" (ώδή), odă, adică cântare în trei ode / strofe. Practic, în viaţa liturgică, Triodul are două sensuri:

1. Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi Fariseului (astăzi) şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat.

2. Triodul este şi cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor / peasnelor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în Octoih (carte) şi Minei (cărţi ce cuprind slujbele sfinţilor din fiecare lună) în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci de regulă numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.

Cuprinde:

* 1 Duminicile pregătitoare
* 2 Postul Mare
* 3 Săptămâna Patimilor

Duminicile pregătitoare

Cele trei săptâmâni de dinainte de Postul Mare - care încep cu a patra duminică de dinainte de Postul Mare - reprezintă săptămânile pregătitoare. Fiecare din aceste săptămâni are o temă proprie, care se reflectă în lecturile din Sfânta Scriptură prescrise în aceste zile la slujbe sau la Sfânta Liturghie:

1. Duminica Vameşului şi Fariseului (Luca 18,9-14 - prima duminică a Triodului),
2. Duminica Fiului Risipitor (Luca 15,11-32), şi
3. Duminica Înfricoşatei Judecăţi (numită şi Duminica lăsatului sec de carne; Matei 25,31-46).
4. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica iertării sau Duminica lăsatului sec de brânză - Matei 6,14-21.

În această perioadă premergătoare, Biserica ne pregăteşte pentru postire, dar ne şi introduce încet-încet în atmosfera Postului Mare. Săptămâna care urmează Duminicii Vameşului şi Fariseului este una de dezlegare la toate (nici miercurea şi vinerea nu se posteşte în această săptămână). Săptămâna care urmează Duminicii Fiului Risipitor este una normală - adică se posteşte miercurea şi vinerea. După Duminica Înfricoşatei Judecăţi, nu se mai mănâncă carne, ci doar ouă, peşte şi produse lactate. Cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai se încheie această perioadă pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creştinii şi-o cer unii de la alţii şi şi-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare. Această vecernie este prima slujbă a Postului Mare.

Postul Mare
Postul Mare începe în lunea care urmează după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (sau Duminica lăsatului sec de brânză); Duminicile următoare poartă denumiri specifice, după cum urmează:

1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51),
2. Duminica Sfântului Grigorie Palama,
3. Duminica Sfintei Cruci,
4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca.

Săptămâna Patimilor

Postul Mare se încheie cu Duminica Floriilor (sau: Intrarea Domnului în Ierusalim), după care începe Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare, care precede Paştile.

DUMINICA VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI

DESPRE RUGĂCIUNE


"Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu,

pentru că Dumnezeu este Iubire."

( I Ioan IV, 8 )



„Iubiţi fraţi si surori întru Hristos Iisus Domnul nostru!

“Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”

( Luca XVIII, 10 – 14 )

„Dumnezeu este iubire” şi din iubire ne-a creat şi de aceea ne îndemnă să iubim atât pe Dumnezeu cât şi pe semenul nostru. Mai mult aflăm „că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul Născut L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan III,16) Şi noi trebuie să răspundem tot cu iubire pentru ca să putem dobândi viaţa veşnică. Şi pentru aceasta, Fiul Cel Unul Născut, Mântuitorul nostru ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat ca să nu cădeţi în ispită”(Matei XXVI,41) şi nu oricum. Ci cu inimă curată căci: „Fericiţi sunt cei cu inima curată că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V, 8).

Prin pilda ascultată astăzi Mântuitorul Hristos ne învaţă şi ne arată că nu orice rugăciune este primită şi bineplăcută lui Dumnezeu, căci Hristos ne spune: „Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl, astfel de închinăciune Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”(Ioan IV, 23-24). O astfel de închinăciune este bineplăcută lui Dumnezeu. Bineînţeles ca nu este şi cazul fariseului din pildă, şi de ce nu nici al nostru. Vă întrebaţi de ce? Oare unii dintre noi nu sunt la fel ca fariseul ? Ei zic în rugăciunea lor: „Doamne eu nu sunt ca ceilalţi oameni”, şi încep să-şi enumere faptele lor cele bune, uitând de cele rele şi neţinând cont de ce spune Hristos „ că cel ce se înalţă pe sine se va smeri iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

A vorbi despre rugăciune este greu. Rugăciunii nu i se poate da o definiţie. Rugăciunea se simte. Ea pleacă din suflet, ajunge în minte şi de aici urcă spre Dumnezeu. Rugăciunea este mijlocul prin care sufletul comunică cu Dumnezeu. Atunci când iubeşti cu adevărat, cu tot sufletul tău pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, simţi inima mare şi puternică, bătând parcă să-ţi spargă pieptul, simţi cum dorinţa unirii cu Tatăl ceresc îţi umezeşte ochii, cum glasul îţi tremură şi mintea-ţi zboară în sus unindu-se cu Dumnezeu. Atunci când te rogi cu adevărat, simţi ca te rogi.

Rugăciunea poate fi rostită, gândită. Ea poate fi făcută în genunchi sau în picioare. De asemenea poate fi cântată, însă rugăciunea adevărată trebuie făcută în primul rând cu inima curată, smerită şi plină de iubire, şi de asemenea mintea îndreptată către Dumnezeu. De asemenea rugăciunea este de preamărire a lui Dumnezeu, de cerere şi de mulţumire. Sunt rugăciuni frumos alcătuite în momente de inspiraţie divină care preamăresc pe Dumnezeu, care mulţumesc lui Dumnezeu, care-i cer ceva. Sunt slujbe speciale în care Dumnezeu este preamărit: Utrenia, Vecernia; slujbe de cerere şi de mulţumire: Acatistele. Însă dintre toate slujbele, Sfânta Liturghie cuprinde în alcătuirea ei: laude, cereri, mulţumiri.

Sfânta Liturghie este cel mai desăvârşit manual de rugăciune. În ea aflăm cum să ne rugăm, ce să ne rugăm, Cui să ne rugăm.

Încă de la începutul Sfintei Liturghii, în smerenia şi speranţa noastră de linişte sufletească, binecuvântăm „Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”, pentru ca apoi să aflăm cum să ne rugăm: „Cu pace Domnului să ne rugam”. Pentru ce? „Pentru pacea de sus, pentru mântuirea sufletelor noastre, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici, pentru unirea tuturor”, etc. Cui ne rugăm? Domnului să ne rugăm. Auzim apoi binecuvântarea: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” Suntem îndemnaţi să avem „sus inimile” pentru ca „într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh Dumnezeu” şi mai mult să ne iubim unii pe alţii.


Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul !

Dumnezeu doreşte să comunicăm cu El, să vorbim cu El şi ne-a dat această posibilitate: RUGĂCIUNEA. Dumnezeu doreşte ca noi să comunicăm cu El prin rugăciune, pentru că nouă ne este neapărat necesar nevoie să comunicăm, fie între noi prin viu grai, fie cu Creatorul prin rugăciune. Prin rugăciune ne exprimăm adoraţia, pocăinţa şi cererile de zi cu zi, ceea ce face ca relaţia om – Dumnezeu să fie asemănătoare celei dintre tată şi fiu.

V-aţi gândit vreodată că noi oamenii nu suntem singurele creaturi care practică rugăciunea ca mijloc de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu? Ce vă spune cântarea: „ Toată suflarea să laude pe Domnul, suflarea toată şi toată făptură să laude Sfânt numele Lui, pe Domnul ”- ce o auzim cântată în fiecare Duminică la Utrenie? Îngerii în ceruri slăvesc pe Dumnezeu: „ Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot ( al Oştirilor ), plin este cerul şi pământul de mărirea Lui ”; iar pe pământ toată suflarea Îl laudă, adică toţi oamenii şi toate vietăţile. Când mergeţi pe drum, priviţi în jur şi observaţi comportamentul animalelor şi păsărilor ! priviţi cum câinele dă din coadă, bucurându-se la vederea stăpânului, sperând că acesta-i va da o bucăţică de pâine, iar după ce i-o dă acesta-i mulţumeşte gudurându-se. Animalele ştiu să se roage, să mulţumească, în schimb noi am uitat. De obicei ne rugăm lui Dumnezeu atunci când avem nevoie de ceva, fie că nu plouă, fie că cineva drag noua este bolnav, fie că vrem cine ştie ce. Dumnezeu ne ascultă rugăciunea, ne ajută în necazul nostru, iar noi nerecunoscători, uităm, neglijăm sau ne facem că uităm să mulţumim şi-ntoarcem spatele Celui ce ne-a ajutat.

Rugăciunea nu-i de azi, de ieri. Rugăciunea-i din totdeauna. În Rai, Adam şi Eva se plimbau şi gustau din toate bunătăţile Edenului şi-I mulţumeau lui Dumnezeu pentru tot. Mai târziu îi vedem pe Cain şi Abel înălţând rugăciuni lui Dumnezeu; Dumnezeu primeşte doar rugăciunea lui Abel pentru că acesta avea inima curată şi nu gândea răul ca fratele sau Cain care-l va şi ucide. Şi Noe se roagă lui Dumnezeu, se roagă şi Moise în deşert, pe muntele Sinai, şi vedem că el însoţeşte rugăciunea cu postul. În timp ce el se ruga, poporul îşi făcuse un dumnezeu de aur căruia i se ruga. Ce folos ? Mult mai târziu Îl vedem pe Iisus rugându-se la Cina cea de Taină, apoi în grădina Ghetsimani. De rugat s-au rugat şi apostolii şi ucenicii lor, sau rugat martirii şi mărturisitorii şi ne rugăm şi noi preoţii împreună cu frăţiile voastre.

Iubiţi credincioşi!

Spuneam că cea mai desăvârşită rugă este Sfânta Liturghie. Aceasta este ridicată prin jertfă şi consolidată pe iubire. Fără jertfă şi fără iubire Sfânta Liturghie n-ar fi o rugăciune desăvârşită. Iată ce ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul 3, versetul 16: „ Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ”. La Sfânta Liturghie, darurile de pâine şi vin, ce sunt aduse la Altar de credincioşi sunt prefăcute prin pogorârea Duhului Sfânt în Însuşi Cinstit Trupul şi Scump Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi de aceea Împărtăşirea credincioşilor este dătătoare de viaţă şi har, iar cel ce se împărtăşeşte de vine Hristofor, adică purtător de Hristos. Iar celui ce-L are pe Hristos ce-i mai trebuie? El Îl poartă pe Dumnezeu.

Sfânta Liturghie este rugăciune, jertfă, dăruire este pace, linişte, este mântuitoare. Cine nu participă regulat la Sfânta Liturghie, acela nu are parte de linişte, pace aici pe pământ şi nu are parte nici de mântuire în Împărăţia Cerurilor. Este de la sine înţeles că cine iubeşte şi practică alcoolismul, tabagismul şi desfrâul, acela nu poate iubi şi Biserica şi rugăciunea. Aburii alcoolului, fumul tutunului şi falsa dulceaţă a desfrâului amorţesc simţurile, întunecă mintea îmbătrânesc trupul şi-l slăbănogesc atât de mult încât acel om nu mai poate, nu mai are putere să ceară ajutor, să se roage. El poate fi salvat doar de cei din jur care trebuie să se roage pentru el, apoi să-l înveţe şi pe el să se roage.

Rugăciunea este întotdeauna ascultată de Dumnezeu. Acesta nu-şi întoarce niciodată faţa de la cel credincios iar spre cel păcătos priveşte cu părintească dragoste aşteptând ca acela să-l cheme pentru a-l ajuta. Dumnezeu iubeşte, aşteaptă, ajută. Noi suntem cei care trebuie să vrem să ne aruncăm în braţele părinteşti ale Tatălui Ceresc.

Părinte Sfinte! Primeşte Te rugăm şi această puţină rugăciune a noastră, şi ne învredniceşte şi ne dă putere ca în orice ceas ne-am afla să ne rugăm Ţie, fie pentru noi, fie pentru cel de lângă noi, pentru ca toţi să primim Binecuvântarea Ta, acum şi-n veacul ce va să fie.

Că Ţie se cuvine toată Slava, Cinstea şi Închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

AMIN !

marți, 8 februarie 2011

De ce mă doare sufletul, iară

Cunosc o scoală în Giurgiu unde totul este normal. Vă spuneam că profesorii sunt normali, elevii sunt normali. Lipsea parcă ceva. Lipsea ceva de care nimeni nu trebuie să se lipsească, de genul: "nici o masă fără peşte". Vă gândiţi oare la un cabinet medical? Sau poate unul de consiliere? Nu, nu este cazul, pentru ca totul e aproape perfect, aproape perfect pentru că totuşi lipseşte ceva: AUTOMATUL DE CAFEA. Iată-l în sfârşit pe holurile şcolii! Iată cum totul se desăvârşeşte! Automatul de cafea este foarte necesar într-o şcoală, unde elevii vin la şcoală atât de obosiţi după orele petrecute în caz fericit în faţa calculatorului, sau într-un caz şi mai fericit prin baruri, discoteci.... Ce revigorantă e o cafea dimineaţa la prima oră, după prima oră de curs, dupa a doua, a treia şi una înainte de a pleca acasă cu forţe noi, proaspete, pentru ca a doua zi ........ Ce lucru minunat! Ce profesori! Ce şcoală!
Pe vremea mea mergeam cam 100 de metri până la GOGOŞERIE, că să îmi cumpăr tradiţionalele "gogoşi cu gaură" chiar dacă ştiam că am să întârzii la ore. Dacă aveam şi noi un automat de cafea..... nu mai mă durea sufletul!
În sfârşit europa -cu literă mică- intră şi într-o şcoală din Giurgiu!
O şcoală normală, cu profesori normali şi elevi pe măsură! Cum s-au gândit ei profesorii la elevi, câtă generozitate! Puteau foarte bine să-şi pună automatul în cancelarie! Ei s-au gândit şi la ei şi la elevi. Aşa au posibilitatea să socializeze cu elevii, să-i conoască mai bine. Cât romantism! Profesor - elev în faţa unui păhărel cu aburinda cafea! Dar parcă ar mai trebui ceva? Un AUTOMAT DE ŢIGĂRI ŞI UNUL DE PREZERVATIVE? E, ce spuneţi? Imaginaţi-vă tabloul de mai sus, profesor - elev în faţa celorlalte AUTOMATE!
AŞTEPT SOLUŢII, GÂNDURI!

sâmbătă, 5 februarie 2011

Femeia Cananeeancă

Preluată de pe site-ul: http://sfantatreimebc.org/edu/2009/02/01/femeia-cananeanca-despre-credinta-puternica

Sfantul apostol si evanghelist Matei, a descris in aceste cuvinte, intalnirea dintre o femeie cananeanca si Mantuitorul nostru Iisus Hristos:

“Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)

Femeia cananeanca este o mama coplesita de durere pentru fiica ei in suferinta. Ii cere ajutorul lui Iisus, dar Acesta pare sa nu o bage in seama, nu ii raspunde nici un cuvant. Mai mult, la interventia apostolilor care ii cer sa faca ceva, El le raspunde ca nu a venit decat pentru iudei, nu si pentru cei de alt neam. Mantuitorul stia prea bine pe cine avea in fata Lui, stia ca acea femeie cananeanca avea sa fie un model de comportament pentru noi, si de aceea a pus-o la incercare. Nu numai ca femeia nu a renuntat la cererea ei atunci cand a fost nebagata in seama, refuzata, si chiar jignita de catre Mantuitorul; dar ea s-a comportat in asa fel, incat a starnit chiar admiratia Domnului: “O, femeie, mare este credinţa ta”. Femeia cananeanca s-a rugat cu multa staruinta, chiar si atunci cand parea sa nu mai aiba nici o sansa. Staruinta ei izvora din durerea pentru fiica ei cea chinuita, dar si din credinta neclintita ca Mantuitorul era Cel Care putea sa o vindece. Cu indrazneala, dar si cu multa smerenie si bunacuviinta, ea nu si-a incetat rugamintea pana ce nu a fost ascultata. Pentru ca ea nu se ruga pentru ea insasi, ci pentru copila ei iubita, iubirea si mila pentru aceasta, au facut-o sa nu renunte la cererea ei, si chiar sa uite de propria ei persoana. Altruismul si iubirea plina de compasiune fata de altii, ne fac sa simtim suferinta altora ca pe suferinta noastra proprie si sa uitam de noi insine. In acele momente incepem sa intelegem ce inseamna a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine.

Sa invatam cat de bine primita este inaintea lui Dumnezeu rugaciunea facuta din mila si iubire, cu smerenie si staruinta si cu credinta neclintita. Sa invatam ca nu trebuie sa renuntam atunci cand Dumnezeu pare sa intarzie a ne da un raspuns la rugaciunile noastre, ci asemenea femeii cananeence, sa staruim in rugaciune cu credinta puternica. Mantuitorul ne indeamna:
“Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care cauta afla, si celui care bate i se va deschide.”(Mt 7, 7-8)

vineri, 4 februarie 2011

De ce mă doare sufletul

Cunosc o scoală din Giurgiu unde profesorii sunt normali, elevii sunt normali. Nimic nu e anormal. Toţi au apucături, vreau să spun obiceiuri normale. Da! Nu ai să vezi domni profesori abuzând sexual vreun baiat. Nu, doar fete. Nu ai sa vezi profesori racolând părinţi, ai căror copii sunt "problematici", ci părinţi cu aliură de "Moş Crăciun" urmărind profesorii pe holurile şcolii, pentru a rezolva problemele "problematicilor". Bineinţeles că alcoolul este interzis în şcoală, de aceea unii îl consumă prin alte părţi, apoi vin curajoşi la școală şi ..... Nu, nu este vorba de profesori! Nu, nici de elevi nu este vorba. Aceştia, elevii? Ce zic elevii? Tinerii adolescenţi consumă doar în timpul liber, la petreceri şi asta doar inainte, cu muuult inainte de a face sex protejat, pardon, dragoste, cu unul sau mai mulţi parteneri. Sigur că la petreceri se "ascultă" muzică etno(botanică). Dar mai contează?
Doamne ce de prostii am mai spus! Bine că e doar imaginaţia mea, imaginaţia unuia care se uită în jur şi nu mai recunoaşte pe nimeni şi nimic.
Chiar dacă doar îmi imaginez...... mă doare sufletul.

O zi tristă

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ
PE
ÎNALTPREASFINŢITUL PĂRINTE BARTOLOMEU!

miercuri, 2 februarie 2011

ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

Praznic împărătesc! Sărbătoare mare! Lume puţină!
Din an în an, tot mai puţini creştini Îl mai întâmpină pe Hristos. Toţi sunt prinşi în treburile cotidiene, toţi aleargă între bucătărie şi closet. La asta se rezumă existenţa omului modern: săturarerea buţii. Nimic altceva nu mai contează. Nu ne interesează nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nimic din ceea ce ne afectează viaţa spirituală, a noastră şi a urmaşilor noştri. Stăm nepăsători în aşteptarea postaşului care ne va aduce "cardul de sănatate", a mesagerului antihristic ce ne va pecetlui, stam nepăsători cu ochii beliţi la televizor şi gura plină de mancare atunci când nu e plină de injurii.
Îl lăsăm pe Hristos să se nască singur, înconjurat doar de necuvântătoare şi părăsit pe cruce. Nu ne mai interesează nici Învierea şi nici Înălţarea Sa la cer.
Chiar aşa am ajuns? Un neam în stare de vegetaţie? Mort?
Moşii şi strămoşii noştrii degeaba s-au jertfit? Pentru ca noi să ne vindem ţara, trupurile şi sufletele, pentru un bol de linte?
Şi totuşi azi, praznic mare, împărătesc bătrânul Simeon L-a primit în braţele sale pe Hristos, Acelaşi Hristos pe Care noi Îl tratăm cu indifrenţă. Hristos Căruia noi Îi întoarcem spatele şi pe care Îl refuzăm sistematic chiar şi atunci când participăm impasibili la Sfânta Liturghie fără a ne împărtăşi.
Până când fraţilor veţi fi surzi când Hristos vă cheamă: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi", până când?