sâmbătă, 19 februarie 2011

CUVÂNT LA DUMINICA „ FIULUI RISIPITOR”

CUVÂNT LA DUMINICA „ FIULUI RISIPITOR”

„ Fugi de poftele tinereţilor şi urmează
dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce
cheamă pe Domnul din inimă curată.”
II Timotei II, 22
Iubiţi credincioşi!
Un om avea doi fii. Într-o zi întunecoasă şi mohorâtă, cel mai tânăr dintre fii, vine la tatăl său şi-i zice: „ Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere ”şi, acel tată a împărţit averea celor doi fii ai săi. La puţin timp după aceea, fiul cel mic, adunând tot ceea ce-i aparţinea s-a dus într-o ţară îndepărtată, departe de părinţi, fraţi, prieteni, între străini, unde făcându-şi noi prieteni a cheltuit cu ei averea primită de la părintele său.
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Hristos!
Ferească bunul Dumnezeu! Însă puneţi-vă doar puţin în locul acelui părinte. Într-o zi vine la dumneavoastră unul din copii şi zice: mamă, tată eu m-am hotărât să plec. Daţi-mi dar ceea ce mi se cuvine. Îi daţi, apoi îl vedeţi plecând, uitând poate să spună rămas bun. A fost mic, l-aţi crescut mare, mama îşi aduce aminte când a rostit primele cuvinte, când a făcut prima boacănă, când a mers la şcoală … rămâneţi împietriţi, inima vă plânge, suferiţi amarnic. Vă reamintiţi toate frumuseţile copilăriei lui şi ajungeţi cu gândul în ziua despărţirii. Atunci inima dă pe răscoale şi plângeţi. Degeaba! El a plecat, nu mai aveţi nici o speranţă. Vă mângâiaţi cu prezenţa celuilalt fiu şi cu fotografia fiului pierdut pe care o priviţi plângând şi o purtaţi în dreptul inimii. El a plecat şi simţiţi că pe el îl iubiţi şi mai mult.
Asta-i realitatea: iubirea unui părinte pentru copiii săi este foarte mare. „ Se spune că odată, o femeie văduvă avea un singur fiu pe care-l crescuse singură. Amândoi se iubeau, ducând poverile grele ale văduviei şi suportând tristeţea orfanului împreună. Dar veni vremea şi băiatul se căsători cu o femeie rea dintr-un sat vecin. De la un timp tânăra familie nu mai avea linişte în casă. Femeia îi spunea. Du-te şi omoară-ţi mama şi adu-mi inima ei. Pe tânăr îl durea sufletul auzind acestea dar, azi aşa, mâine aşa se hotărî , căci nu mai avea linişte deloc. Se duse la mama sa într-o noapte îi sărută mâinile care-l crescuseră, o sărută pe frunte, o strânse în braţe pe cea care-i dăduse viaţă şi zicând „mamă iartă-mă!” îi înfipse adânc în spate cuţitul ce-l avusese pregătit. După ce-o omorî îi luă inima înfăşurată într-un ştergar şi alergă repede prin noapte la iubita lui soaţă. Pe drum însă, fiind noapte, conştiinţa mustrându-l, se împiedică şi căzu. Pe când se ridica se auzi din inima mamei sale un glas : „ Vai fiule, ce-ai păţit? Te-ai rănit rău? ” Vedeţi iubiţi credincioşi ce mare-i dragostea unui părinte faţă de copilul său? Scoasă din pieptul mamei omorâte de fiu, inima şi-a păstrat încă căldura dragostei pentru cel căreia îi fusese mamă. Ajuns acasă, ce credeţi? Omul găsi soţia râzând cu ibovnicul ei. Nici nu intră în casă, se duse la poliţie şi se predă. După ce-şi ispăşi pedeapsa se duse şi se mărturisi unui duhovnic şi pocăindu-se intră în mănăstire unde-şi plânse până la sfârşitul zilelor sale, marele păcat făcut de el.
Am văzut că mare-i dragostea părintească, dar să revenim la fiul risipitor din Sfânta Evanghelie, citită astăzi.
Ajuns între străini, fiul nici nu se mai gândeşte acasă. Are de toate. Cheltuie în stânga şi-n dreapta cu noii prieteni care profită de el. în acest mod scapă repede de avere şi, odată cu ea dispar şi prietenii cei noi care-i iubeau doar averea. Tânărul rămâne uluit şi fără avere şi îşi aduce aminte de casa părintească şi de cel care-i dăruise averea, de tatăl său. Amintirea este încă vie: părinţii, casa părintească unde era ocrotit, îngrijit şi iubit cu adevărat. Este disperat! Se gândeşte la slugile tatălui său care mâncau şi trăiau mai bine decât el. s-ar întoarce acasă dar îi este ruşine de părintele său. Însă Dumnezeu îl întăreşte şi-i dă gândul cel bun: „ Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”Şi, urmând gândului bun a venit la tatăl său. Văzându-l acesta, s-a bucurat nespus de mult, l-a luat în braţe şi l-a sărutat. A poruncit apoi să i se dea fiului venit haină nouă, inel în deget şi în cinstea lui a tăiat viţelul cel îngrăşat şi au început să se veselească, zicând că fiul său acesta mort era şi a înviat, pierdut şi s-a găsit.
În timpul petrecerii, vine fiul cel mare şi ascultător şi, aflând de la slugi care este motivul veseliei se supără şi nu voia să intre în casă. Tatăl însă îi spune: „ Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta, mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat ”.
Iubiţi credincioşi!
Ştiţi cine sunt cei despre care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie
de astăzi? Tatăl este Bunul Dumnezeu, Tatăl Atotştiutorul, Tatăl care este în ceruri. Fii săi sunt oamenii. Fiul cel mic îi reprezintă pe acei oameni care lepădându-se de Dumnezeu şi de Biserica Sa cea Sfântă, pornesc cu bucurie pe drumul pierzării ce duce spre moartea fizică şi spirituală. Este un drum al pierzării dar, călătoria este lină, uşoară, dulce, lipsită de griji, plină de desfătări lumeşti, de dezmăţuri iubite atât de mult de trupul omului. Acest trece prin acea ţară îndepărtată în care se stabilise şi fiul cel mic din Evanghelia de astăzi. Ţara îndepărtată, la fel ca şi drumul ce duce la ea, este plină de desfătări şi simbolizează viaţa păcătoasă a unor oameni care se îngrijesc doar de trup, sufletul lăsându-l în grija diavolului care-i oferă desfătările trupeşti. Trăind în acea ţară, omul îşi cheltuie toată sănătatea, îşi pierde virtuţile ce le avea şi astfel pustiit şi gol îşi pierde şi nădejdea în izbăvire şi mântuire şi păşeşte spre moarte luându-şi viaţa. Puţini sunt cei care mai au puterea să se întoarcă la Dumnezeu, la Tatăl lor. Şi bine fac cei ce se întorc. Bine este ca cel ce fumează să nu mai fumeze, cel ce bea să nu mai bea, cel ce curveşte să se liniştească, căci pentru ei şi sufletul lor o fac.
Vedem că tatăl şi-a primit cu bucurie fiul . Şi aşa este. Căci mare bucurie este în cer când un păcătos se pocăieşte şi se întoarce la Dumnezeu. Întorcându-se, Dumnezeu îi dă haină nouă, adică îi însănătoşeşte trupul şi sufletul, îi dă inel, adică îi dă putere de muncă şi de luptă împotriva patimilor.
Fiul cel mare îi reprezintă tot pe oameni, dar pe cei care nu s-au lepădat şi îndepărtat de Dumnezeu şi au rămas ascultători Lui.