PSIHOTERAPIA şi SACROTERAPIA

INTRODUCERE
Suferinţa fie ea psihică, sufletească ori trupească schilodeşte omul, ca entitate dihotomică (trup şi suflet), îl urâţeşte, îl îndepărtează de semeni, de Dumnezeu şi nu în cele din urmă îl înstrăinează chiar de el însuşi.
Cu suferinţa nu te naşti. Ea este o consecinţă a multor factori care influenţează viaţa omului. De cele mai multe ori suferinţei îi urmează moartea. Moartea fizică şi sufletească.
De-a lungul timpului omul a încercat sa-şi aline suferinţa, să o înlăture prin diferite metode, pe diferite căi, preocuparea constantă fiind aceea de a scăpa de suferinţă. Unii au descoperit „adevărul” prin contemplare. Unii au găsit un răspuns prin cercetarea sinelui. Unii au acceptat adevărul prin revelaţie dumnezeiască.
În cele ce urmează, considerând că toate încercările omului au fost şi sunt de bun augur, de folos în alinarea suferinţei, a înlăturării ei voi încerca să pun faţă în faţă O metodă a omului de a scăpa de suferinţă (PSIHOTERAPIA) şi O metodă oferită prin revelaţie de Dumnezeu (SACROTERAPIA). Aşadar voi în cerca să pun faţă în faţă PSIHODRAMA şi SFÂNTA LITURGHIE, ATOMUL SOCIAL ŞI BISERICA, PSIHOTERAPEUTUL şi PREOTUL DUHOVNIC, SHARING-ul şi SPOVEDANIA încercând să găsesc asemănări şi deosebiri dar subliniind în acelaşi timp importanţa lor în alinarea SUFERINŢEI.


PSIHODRAMA ŞI SFÂNTA LITURGHIE
PSIHODRAMA este o metodă psihoterapeutică care explorează prin acţiune problemele individului. Se aseamănă cu teatrul. Este prin excelenţă o metodă de lucru în grup. În grupul de psihodramă fiecare persoană devine agent terapeutic pentru cealaltă. Se desfăşoară într-un loc special amenajat, dotat cu o scenă, obiecte de recuzită, lumini colorate, un balcon.
În psihodramă, persoana îşi poate întâlni conflictele şi durerea într-un loc, setting, care îi este mai aproape de viaţa reală decât în cele mai multe abordări terapeutice.
În psihodramă oamenii află ce înseamnă să înveţi prin a face. Grupul are o atmosferă prietenoasă şi stimulatoare care îndeamnă persoana să se exprime prin a pune în scenă diferite dimensiuni ale vieţii sale. Psihodrama facilitează stabilirea unui echilibru mai armonios între exigenţele intrapsihice şi cerinţele realităţii, prin redescoperirea şi antrenarea resurselor de spontaneitate şi creativitate ale persoanei.
SFÂNTA LITURGHIE este Taina Jertfei lui Hristos, jertfă izvorâtă din iubire: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), pentru că Însuşi „Dumnezeu e Iubire” ( I Ioan 4, 8). Această iubire îi uneşte pe toţi într-un trup, numit Biserică, termen ce poate fi identificat cu cel de Atom social.
În Sfânta Liturghie, persoana îşi încredinţează conflictele şi durerea în mâinile lui Hristos, Cel Care Se face tuturor toate. Aceasta e mai mult decât o terapie, este o minune. Vii împovărat de griji, suferinţe, durere şi pleci eliberat.
În Sfânta Liturghie credincioşii trăiesc şi cresc în dragoste şi în unirea în Hristos jertfit şi înviat. Sfânta Liturghie înseamnă intercomuniune atât între cei ce participă cu trup şi suflet la aducerea Jertfei, cât şi între aceştia şi Cel ce Se jertfeşte, Hristos. În Sfânta Liturghie oamenii află ce înseamnă să iubeşti şi cum să-l iubeşti pe aproapele tău, cu toate defectele şi calităţile lui, cu toate suferinţele şi bucuriile lui, învaţă cum se alină suferinţa prin iubire.

ATOMUL SOCIAL ŞI BISERICA
ATOMUL SOCIAL este unitatea socială ulterior indivizibilă la care un individ participă pentru a-şi satisface propria nevoie de expansiune afectivă. Fiecare individ poate să se recunoască într-un număr indefinit de atomi sociali, după cum indefinite sunt şi criteriile după care pot fi specificaţi atomii sociali cărora le aparţin. Poate fi vorba despre familie, de locul de muncă, de clubul sportiv, de grupul parohial, de amicii de week-end şi aşa mai departe. Miliarde de atomi sociali se încrucişează, se intersectează şi se multiplică în cursul unei vieţi umane; fiecare din noi e protagonistul şi artizanul formării, creşterii, multiplicării, dizolvării şi renaşterii tuturor atomilor sociali care se compun şi se descompun în caleidoscopul universului uman. Se poate spune că un atom social a ajuns la o structură semnificativă pentru un individ dat, când între acesta şi celelalte persoane prezente în aceeaşi unitate socială s-au stabilit relaţii emoţionale reciproce. Un atom social nu e o simplă construcţie a minţii: e o reţea reală de energie care radiază de la fiecare individ şi se reîntoarce la acesta într-o continuă mişcare determinată de forţe mutuale de atracţie şi respingere prezente în fiecare moment al existenţei sale. (Dicţionar de psihodramă/ http://www.psihodramaclasica.ro/pages.php?page=12).
BISERICA este Trupul lui Hristos. Biserica este comunitatea celor ce cred şi mărturisesc pe Iisus Hristos cel mort şi înviat a treia zi din morţi, ca Dumnezeu, se unesc cu El prin Sfintele Taine din Biserică şi împlinesc cuvântul dumnezeiesc prin fapte bune, prin iubire. Prin participarea creştinilor, mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Biserica, la slujba din biserică, prin rugăciunea în comun se realizează o împreună lucrare de înfrăţire, ca fii ai Aceluiaşi Tată. Ce este Biserica? Spre deosebire de alte locuri, de alte organizaţii omeneşti, cum ar fi: şcoli, grădiniţe, cluburi, societăţi comerciale, ferme agricole, fabrici, sindicate, partide politice, etc., pe care oamenii le înfiinţează şi tot ei le desfiinţează, Biserica este locul de reală întâlnire duhovnicească şi de vieţuire tainică împreună cu Hristos întemeietorul şi Capul văzut al Bisericii, Iisus Hristos este permanent prezent în Ea până la sfârşitul veacului (Matei 28;20). Hristos îi mântuieşte pe cei ce se unesc cu el, asimilându-i în omenitatea Lui înviată. Aceasta extindere a lui Hristos în cei ce vin la El este Biserica, organismul în care se încorporează sau în care sunt încorporaţi cei cuprinşi în lucrarea de mântuire personală a lor de către Hristos, care îi primeşte şi îi ridică treptat la starea omenităţii Sale de după înviere, prin harul revărsat asupra lor de Duhul Sfânt în Sfintele Taine.
Astfel, Biserica este extensiunea comunitară a lui Hristos sau organismul viu a celor adunaţi în Hristos, ei constituind trupul tainic al Lui, iar Hristos este capul pururea viu şi activ al acestui trup, niciodată despărţit de trup. Biserica este terenul sau mediul de lucrare a harului divin care coboară cu putere din Hristos, prin Duhul Sfânt, sălăşluit în omenitatea îndumnezeită a lui Hristos şi se comunică membrilor ei, credincioşii, a căror viaţă spirituală constă din împărtăşirea cu Hristos.

PSIHOTERAPEUTUL şi PREOTUL DUHOVNIC
PSIHOTERAPEUTUL Formarea ca psihoterapeut, presupune două componente esenţiale: a) formare psihoterapeutică de specialitate prin efectuarea unui număr de peste 300 de ore de pregătire teoretică şi practică, însoţite de supervizare cu un psihoterapeut calificat; b) parcurgerea unei cure psihoterapeutice personale, acompaniat de un psihoterapeut competent, pentru sondarea propriei problematici, pentru conştientizarea şi clarificarea tendinţelor, a limitelor şi resurselor personale şi pentru realizarea unei igiene mentale care să permită ulterior lucrul cu pacienţii.
Psihoterapeutul nu decide pentru sau în locul pacientului de ce are nevoie acesta. El îi asigură prin acţiunile sale, o oglindă obiectivă în care să se poată privi şi aprecia singur, precum şi o prezenţă caldă, empatică, noncritică, încurajatoare care să-l stimuleze pentru găsirea propriilor rezolvări.
PREOTUL DUHOVNIC Formarea preotului ca duhovnic străbate un lung drum, care constă în înfrânare, ascultare de duhovnic, post, rugăciune şi dezvoltarea capacităţii de a iubi pe Dumnezeu şi pe om. Sfântul Efrem Sirul spunea despre Preoţie: „O, minune preaslăvită ! O, putere negrăită ! O, înfricoşătoare Taină a Preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie; este pavăză strălucitoare şi neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalţă până la bolta cerească. Dar ce spun, fraţi­lor? Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină”.
Duhovnicul se implică efectiv în viaţa şi trăirea „pacientului” , „clientului” în acest caz numit FIU ori FIICĂ duhovnicească, pentru că el este PĂRINTELE.
Ca părinte, duhovnicul îi arată fiului greşeala raportând-o la învăţătura divină dar şi la normele morale, îl mustră cu blândeţe, îi arată calea şi îi dă CANON ( medicaţie, îi indică terapia de urmat). Acesta, canonul constă în a învăţa să iubească, să iubească pe Dumnezeu, pe sine şi pe aproapele ca pe sine însuşi (Matei 19, 19). Prin iubire, duhovnicul consiliază şi vindecă punându-i în faţă fiului sau fiicei bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni.
Datoria părintelui duhovnicesc nu este de a distruge libertatea omului, ci de a-l ajuta să vadă el însuşi adevărul. Nu să suprime personalitatea omului, ci să-i dea posibilitatea să se descopere pe sine însuşi, să crească până la deplina maturitate ţi să devină ceea ce este el în realitate. Dacă, în anumite situaţii părintele duhovnicesc cere o ascultare necondiţionată şi, în aparenţă, „oarbă” de la fiul său duhovnicesc,aceasta nu se face ca un scop în sine, nici pentru aservirea lui. Scopul acestui gen de „terapie de şoc” este de a-l pe acesta de eul său neautentic şi iluzoriu, ca să poată ajunge la adevărata libertate.





SHARING- ul şi SPOVEDANIA
SHARING- ul este un proces personal profund şi nu o reflectare cognitivă, iar Moreno a stabilit un excelent îndrumător pentru a realiza din sharing o experienţă terapeutică: membri grupului să nu ofere sfaturi sau să analizeze ci să vorbească despre ei înşişi şi despre cum i-a afectat acţiunea desfăşurată.
Protagonistul a fost angajat într-un sharing deschis şi merită mai mult decât o critică sau analiză rece. Sharing-ul are efecte de tămăduire. Autodezvăluirea experienţei altora dă oamenilor sentimentul că nu sunt singuri si conduce la contacte interumane.
SPOVEDANIA Un sfânt părinte spunea: „Nimeni nu se duce la doctor pentru a i se lauda cu sănătatea sa, ci să arate locul putred al sănătăţii lui. La fel, nimeni nu poate merge la duhovnic să i se laude cu dreptatea sa, ci să descopere un putregai primejdios de pe dreptatea sa.
Când omul trece peste pragul doctorului, el lasă toata mândria înaintea uşii, pentru ca s-o ia din nou la întoarcerea printre oameni. Când omul pleacă la duhovnic, el este nevoit sa lase toata mândria sa în fata uşilor bisericii. Ferice de el daca o uita aici si la întoarcerea lui printre oameni”. (Episcopul Nicolae VELIMIROVICI)
Omul vine la duhovnic pentru a afla uşurare sufletului şi trupului său.
Cauza tuturor relelor fizice şi psihice, este păcatul iar după cum aflăm de la Sfântul Apostol Pavel: „… plata păcatului este moartea…” (Romani 6, 23). Prin aflarea cauzei ce a generat păcatul, prin demascarea păcatului în sine, în faţa duhovnicului, sufletul cel împovărat şi trupul se eliberează, îşi recapătă frumuseţea, se însănătoşeşte. EX: [O femeie ce a ucis propriul prunc născut ori nenăscut, ea cea care ar fi trebuit să dea viaţă, să protejeze viaţa, este greu măcinată de remuşcări. Mărturisind fapta reprobabilă, cauzele ce au determinat-o, femeia se eliberează de povară, sufletul se curăţă de „putregai” urmând ca prin canon (rugăciune, post, fapte bune) să se vindece].
Ca şi „protagonistul” în psihodramă aceasta îşi poate autodezvălui trăirile, experienţele semenilor ei, fără a aştepta de la ei ca şi aceştia să mărturisească fapte, experienţe, trăiri asemănătoare care s-o liniştească, pentru că ea a scăpat de povară prin spovedanie, adică prin mărturisirea faptelor ei şi a primit iertarea.
În încheiere trebuie spus că trebuie să existe şi, există o delimitare a competenţelor, pentru ca preotul duhovnic să nu se transforme în „t(r)aumaturg” şi nici psihoterapeutul în „vraci”, după cum spunea Pr. Prof. Dr. Eugen Jurcă în „Spovedanie şi psihoterapie”.
Trebuie spus că dezavuăm orice formă de substituire a unei discipline celeilalte, -spune în continuare Pr. Prof. Dr. Eugen Jurcă- dar nu le putem concepe într-o atitudine extrem opusă una alteia, dimpotrivă, milităm pentru o viziune interdisciplinară şi o conlucrare benefică şi fructuoasă între ele, ca o adevărată „simfonie la două mâini”, după inspirata expresie a lui Benito Goya.