Duminica a 20 dupa Rusalii

Iubiţi credincioşi!

Să ne imaginăm, tabloul trist al Evangheliei de astăzi. O mamă îndurerată, pe deasupra şi văduvă, merge înaintea cortegiului funerar, care îl conduce pe ultimul drum pe unicul său fiu. Lacrimi de durere i se preling pe obrajii palizi iar pieptul îi tremură în suspine neîntrerupte. Alte femei, după obiceiul oriental, plâng şi bocesc şi ele, accentuând atmosfera de supremă tristeţe în care se aflau toţi cei de faţă. Plâns bocete, suspine, dinţi scrâşnind, lacrimi de durere, toate la moartea neînţeleasă a unui tânăr.

Să stăm puţin şi să ne gândim de ce suntem noi trişti la moartea unui om apropiat? De ce plângem şi ni se pare că lumea se sfârşeşte în acel moment şi parcă am vrea şi noi să îl însoţim pe cel drag în moarte? În primul rând plângem pentru că ne despărţim de cineva drag, apoi plângem pentru că nu înţelegem ce este moartea şi nu ştim ce se va întâmpla cu noi când părăsim acest pământ.

Numai Dumnezeu cunoaşte această taină, precum spune Psalmistul „că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102, 14+16). Cât de trecătoare este firea omului, un simplu vânt şi nu mai suntem. O adiere, şi......... gata. De aceea Sf. Apostol Iacov exclamă „Căci ce este viaţa voastră? Cu adevărat floare şi abur şi rouă de dimineaţă, care se arată pentru puţină vreme şi apoi piere” (Iac. 4,14).

Oare asta este omul? O floare care dispare la prima boare de vânt sau un abur efemer? Oare după aceasta ne aşteaptă nefiinţa, inexistenţa eternă?

La toate acestea şi poate la mai multe se gândeau cei care îl însoţeau pe tânărul mort la groapă. Şi dintre toţi, mama sa, văduva din Nain, care se afla încă odată în faţa morţii cuiva drag, suferea cel mai tare. (Despre moarte şi întristare, înviere şi bucurie - dc. Vasile Tudora)

Iubiţi credincioşi!

Ce este moartea? Unii ar răspunde că „ Moartea este de fapt o trecere, o transformare care face parte din destinul nostru. Ideea de moarte este singura pe care oamenii nu o privesc direct în faţă şi totuşi, a preocupat mintea omenească, de când omul a „apărut” pe pământ”; Altii definesc moartea ca fiind opusul vieţii; Sau „Moartea pentru om este sufletul fără casă, fără trup”, un scriitor  Sienkiewicz spunea: „Moartea e un abis, în care deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, jale, disperare

De ce murim? Altă întrebare care îl frământă pe om. Oamenii de ştiinţă răspund că „Moartea “naturala” se datoreaza procesului de imbatranire a organelor, proces cauzat de o “problemă” de programare a genelor, numita “problema de multiplicare” sau mai bine zis: “problema replicarii sfârşitului de cromozom“. O Celula cand moare, o alta celula (copie) este creata in locul ei, o replica de 99.999% insa nu 100%”.

Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură. „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere II, 16, 17). Omul nu a fost neascultător şi a ales moartea. Sfântul Apostol Pavel spune mult mai clar „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru”.(Romani VI, 23).

La alungarea omului din Rai, Dumnezeu i-a promis acestuia un Răscumpărător, adică pe Hristos Domnul nostru, cel care va răscumpăra din moarte pe om.

Doresc să vorbim puţin despre cum ne naştem, despre cât de important este ca omul (barbatul+femeia) să nască copii.

„Ştiinţa medicală modernă că Oul fătului ia Naştere prin Unirea celulei dăruite de la bărbat cu cea oferită de femeie. În acest Ou apare chiar din primele zile o Pulsaţie miraculoasă ca de o Inimă, din care se prefigurează cele trei părţi, Capul, Pieptul şi apoi Pântecele şi Membrele. Teologic, Mistic se spune că imediat de la formare Fătului, Informaţia acestuia atrage Taina Creări de către Dumnezeu a Noului Suflet.

Mistic, se spune că Dumnezeu Creează un Suflet Specific care se potriveşte perfect trăsăturilor de caracter ale părinţilor.

Sufletul nostru, în învăţătura Creştină este Asemănare de Hristos, ca Mântuitor Fiu al Neamului Omenesc.

După Căderea din Rai, Toate Sufletele Copiilor sunt creeate de Dumnezeu cu Destin-Misiune Hristică, adică de Mântuire.

După cum Hristos Se Întrupează ca Om pentru Mântuirea Neamului Omenesc, Luând Păcatele Oamenilor ca să le Curăţească, la fel Fiecare Suflet de Copil este creat de Dumnezeu cu Destin de Asemănare Hristică, de Mântuitor al Unor Părinţi.

Orice Suflet se Naşte doar în Acceptarea Menirii de Mântuitor al Unor Părinţi. De aceea odată cu Oul Fătului care are în Sine toată Informaţia Genetică a Părinţilor, Dumnezeu creează Un Suflet căruia îi Dă Puteri Speciale-Daruri specifice după Păcatele Părinţilor. Astfel că Sufletele Nou Create, sunt Investite cu Puteri reale de Mântuitor real al Părinţilor.” (Medicina Isihasta, Ghelasie Gheorghe)

 Părinţii îmbunătăţiţi ai Bisericii, spun că „Fericiţii Părinţii care au Copii şi Vai de cei care nu au Copii-Mântuitorii lor. Fără Copii în mod Obişnuit nu este Mântuire după Căderea din Rai. Nu spune Sfântul Apostol Pavel „Dar ea –femeia– se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Timotei II 14, 15)?

Nu ştim oare cât de supăraţi erau Zaharia şi Elisabeta, pentru că erau sterpi? Sau Ioachim şi Ana? Iar atunci când au zămislit, unii pe Înaintemergătorul Domnului, pe Ioan Botezătorul iar Ioachim şi Ana pe Sfânta Fecioară Maria, care i-au mântuit nu numai pe părinţiilor ci au contribuit la mântirea tuturor oamenilor care cred în Hristos.

Sunt oameni cărora Dumnezeu nu le Dăruieşte prunci. Aceştia pe vremea Mântuitorului erau desconsideraţi de semenii lor şi ocărâţi. Elisabeta, mama Înaintemergătorului spune „Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea”(Luca I, 25)

Sunt oameni care refuză Darul lui Dumnezeu. Oare cum să fie ei numiti? Cei care refuză Darul lui Dumnezeu, adică cei care, cu bună ştiinţă aleg să întrerupă sarcina după cum ei mărturisesc, adică mai pe direct să Ucidă, cum pot fi numiţi? Ucigaşi? Neoameni? Cel mai potrivit pot fi numiţi, NEMÂNTUIŢI.

Iubiţi credincioşi!

Revenind la femeia văduva al cărei fiu murise, din Evanghelia citită astăzi, înţelegem durerea ei ne transpunem suferind şi noi. Fără soţ şi acum fără fiu, femeia se simte a nimănui. Dar în realitate nu e a nimănui, ci e a lui Dumnezeu care poartă de grijă tuturor.

Hristos îi redă femeii speranţa, bucuria, viaţa, îi redă acesteia fiul înviat.